Statul român e obligat să asigure accesul la tratamente noi. Dacă există, trebuie să ajungă la oameni

„Nu putem să mai acceptăm situații în care pacienți români mor cu zile doar pentru că statul nu a găsit o modalitate birocratică sau financiară de a le oferi un tratament aprobat și disponibil în alte țări europene”, scrie, într-un text de opinie, Sorin Adrian Predescu, avocat în cadrul Comisiei Europene, cu experiență în dreptul european și politicile publice.

Luna trecută am luat parte la „EU Pharmaceutical Law Forum” la Bruxelles, un eveniment care aduce laolaltă decidenți europeni, avocați specializați și experți din industria farmaceutică pentru a discuta cele mai sensibile teme din domeniul reglementării medicamentelor. Printre prezentările tehnice și dezbaterile de politici publice, un mesaj aparent simplu mi-a rămas întipărit în minte.

Jordi Faus, unul dintre cei mai apreciați avocați specializați în drept farmaceutic din Spania, a afirmat că accesul la viață nu înseamnă doar dreptul de a exista în mod abstract, ci presupune ca, atunci când există tratamente care pot salva sau prelungi viața, acestea să ajungă efectiv la oameni. Nu este suficient ca statul să proclame dreptul la viață ca principiu constitutional, ci trebuie să acționeze concret pentru ca acest drept să fie realizat în practică, mai ales în contextul în care știința medicală oferă soluții clare. În Spania, legislația și jurisprudența evoluează în această direcție, recunoscând obligația statului de a transforma posibilul medical în realitate accesibilă.

Această idee trebuie să fie preluată și în România. Constituția și legislația națională garantează dreptul la viață și la sănătate, însă, prea des, aceste drepturi sunt aplicate doar formal, fără a fi transpuse în politici publice care să le dea substanță. A venit momentul ca statul român să își regândească prioritățile și să plaseze pacientul în centrul deciziilor administrative și bugetare.

Ce înseamnă dreptul la viață în 2025

Dreptul la viață este garantat de articolul 22 din Constituția României: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. Cu alte cuvinte, a garanta viața înseamnă o obligație efectivă de partea statului de a oferi tratamentele de care este nevoie pentru a salva sau prelungi vieți.

Articolul 34 din Constituție prevede că „dreptul la ocrotirea sănătății este garantat”, iar statul are obligația de a lua măsuri pentru „asigurarea igienei și sănătății publice”. Astăzi, însă, ocrotirea sănătății trebuie înțeleasă în contextul noii ere medicale în care ne aflăm: era imunoterapiilor, a terapiilor genetice, a tratamentelor personalizate și a progreselor rapide în biotehnologie.

Este firesc ca primul gând să meargă către costurile ridicate și dificultățile practice ale implementării unor astfel de soluții. Însă vorbim despre drepturi fundamentale, garantate constitutional, iar concluzia este clară: atunci când aceste tratamente există și au eficiență dovedită, statul are obligația să le identifice, să le procure și să le pună efectiv la dispoziția pacienților.

Prioritățile bugetare nu pot justifica inacțiunea

Este evident că statul nu poate direcționa toate resursele disponibile exclusiv către sănătate, pentru că responsabilitatea guvernării înseamnă, în esență, echilibru între multiple domenii esențiale.

Însă, din perspectivă juridică și morală, existența altor priorități nu poate servi drept scuză pentru inacțiune atunci când există tratamente medicale care pot salva sau prelungi vieți.

De fapt, dacă statul nu reușește să protejeze dreptul fundamental la viață, ce altceva mai rămâne din misiunea sa? În fața suferinței și a bolii, celelalte politici publice devin goale de conținut dacă nu sunt ancorate într-o preocupare reală pentru viața și demnitatea oamenilor.

Tocmai de aceea, obligația de a asigura accesul la tratamentele disponibile trebuie să fie o prioritate constantă, iar fiecare zi de întârziere înseamnă pierderi de vieți, de timp și de speranță.

Ce însemn un stat responsabil

Un stat responsabil nu înseamnă un stat care „le face pe toate”, ci un stat care știe să prioritizeze alocarea resurselor. În materie de acces la tratamente, asta înseamnă:

• monitorizare activă a noilor terapii apărute la nivel european și global;
• participare sistematică la achiziții comune europene (joint procurement);
• dialog continuu cu industria farmaceutică pentru a negocia prețuri rezonabile;
• simplificarea birocrației pentru includerea rapidă a medicamentelor în listele de compensare;
• alocarea proactivă a fondurilor pentru terapii critice, chiar înainte ca presiunea publică să apară.

În paralel, înseamnă și sprijin pentru cercetare medicală, parteneriate cu universități și centre de inovare și susținerea pacienților prin mecanisme transparente și predictibile.

Dacă tratamentul există, trebuie să ajungă la oameni

În 2025, dreptul la viață înseamnă acces la știință, la medicină și la tratament. Nu putem să mai acceptăm situații în care pacienți români mor cu zile doar pentru că statul nu a găsit o modalitate birocratică sau financiară de a le oferi un tratament aprobat și disponibil în alte țări europene.

Viața este o valoare constituțională, dar și una profund umană, iar statul român are obligația să o protejeze nu doar cu principii, ci cu acțiuni. Dacă tratamentul există, el trebuie să ajungă la pacient. Nu mâine, nu „când vom putea”, ci acum.

Acest text a apărut inițial pe platforma Contributors.ro.