Cum riscă sistemul educațional din România să ajungă la „lada de gunoi a istoriei”

Criza actuală a sistemului educațional românesc este și rezultatul răsturnărilor valorilor la care a fost supusă societatea, scrie profesorul Andrei Avram, într-un text de opinie pe care HotNews îl publică. El afirmă că actualul sistem educațional a acumulat atât de multe carențe încât nu pornește nici măcar de la zero, ci de la minus.

Învățământul din întreaga lume se află într-o perioadă de criză și încearcă din răsputeri să se redefinească pentru a putea supraviețui. Sistemul educațional din România nu face excepție, trecând la rândul său printr-o criză identitară.

Problemele societăților se reflectă în acelea ale sistemelor de învățământ, provocările fiind influențate inclusiv de dura lungă a istoriei. Pe lângă problemele specifice fiecărei culturi, câteva dileme sunt comune.

Câți dintre români mai cred că dacă „ai carte, ai parte”?

Care este rolul școlii într-un context în care rețelele sociale tind să devină (iar în anumite zone ale lumii deja au devenit) principalul mijloc de informare, într-o lume în care avalanșa informațională creează iluzia cunoașterii și în care oamenii ignoră expertizele experților, considerând axiomă opiniile influencerilor?

În ciuda provocărilor comune, criza actuală a sistemului educațional românesc este și rezultatul răsturnărilor valorilor la care a fost supusă societatea. Aproape nimeni nu mai crede în unul dintre principalele idealuri ale sistemului de învățământ modern, acela de a face posibilă, prin educație, ascensiunea socială. Câți dintre români mai cred că dacă „ai carte, ai parte”?

În ultimele zeci de ani am fost martorii unor îmbogățiri magice care n-au avut nicio legătură cu meritocrația, cu performanța educațională. Am fost conduși de indivizi fără examenul de bacalaureat promovat. Am fost martorii ducerii în derizoriu a excelenței, fiind, probabil, țara europeană cu cele mai multe doctorate falsificate.

Ni s-a transmis constant ideea că „școala scoate tâmpiți” pe bandă rulantă, că pentru un elevi, o eventuală corigență nu reflectă o tragedie pentru că nu oamenii educați au ajuns în fruntea statului, ci descurcăreții, foștii corigenți și repetenți.

Ce îi lipsește sistemului educațional

La toate acestea se adaugă subfinanțarea cronică a sistemului educațional, lipsa de atractivitate a acestei meserii, forma fără fond a discursurilor celor care au mimat interesul pentru educație. Minciuna, impostura au ajuns la cel mai înalt nivel: un fost profesor, ajuns președinte, care a avut ca proiect de țară „România educată” a lăsat țara și educația în paragină.

Ce rol mai poate avea școala într-o societate care a încetat să mai creadă în rolul formator al acesteia? Este totul iremediabil pierdut?

Nu, atât timp cât decidenții vor fi oameni care prețuiesc educația în adevăratul sens al cuvântului, care nu se rezumă la formule goale de conținut, care își asumă precizările din documente referitoare la relația dintre perfomanța sistemului educațional și securitatea națională.

Va fi ușor? Nu, pentru că actualul sistem educațional a acumulat atât de multe carențe încât nu pornește nici măcar de la zero, ci de la minus.

E nevoie de oameni cu viziune, de fapte, de dăruire. Altfel, sistemul educațional va ajunge la „lada de gunoi a istoriei”, iar societatea românească, în același loc, odată cu acesta.

Promisiunile noului Guvern

Componența noului guvern ne-ar putea duce cu gândul la următoarea dilemă: ar fi posibil ca cei care ți-ar vandaliza locuința să se afle printre aceia care ți-ar promite reconstrucția acesteia? În viața reală, o absurditate. În politica românească, o evidență.

Însă, tuturor ne este cunoscut faptul că politica reprezintă arta compromisului. De această dată, un compromis în beneficiul cetățenilor, inclusiv al profesorilor și al elevilor?

Parcurgând programul de guvernare aflăm că „educația va fi motorul mobilității sociale, al inovației și dezvoltării economice sustenabile, prin asigurarea unui sistem de învățământ centrat pe elev, echitabil și incluziv, sprijinit de profesori motivați și corespunzător formați”.

Însă, contextul istoric în care ne aflăm, impune, conform aceluiași document, anumite „măsuri de eficientizare economico-financiară”.

Modificările din sistemul de învățământ preuniversitar vizează modificarea normei didactice prin:

• „creșterea numărului de ore de activități didactice în învățământul preuniversitar, minimum până la nivelul valorii medii la nivel european/OECD”
• „analiza degrevărilor de normă și acordarea lor, de regulă, din timpul nondidactic al normei”
• „analiza numărului efectiv de ore, raportat la numărul normat de ore din cadrul unui post didactic”
• „plata cu ora se va raporta la timpul total de lucru (40 de ore pe săptămână), pentru a se evita situația în care o oră la plata cu ora costă mai mult decât o oră din norma didactică”

După ani de lupte, ne întoarcem de unde am plecat

Un alt palier vizează reducerea numărului burselor, acestea trebuind „să reflecte adecvat două lucruri: suportul pentru condiții socioeconomice dificile și/sau pentru excelență educațională”.

Alte măsuri vizează: „creșterea numărului minim de copii dintr-o clasă” și „creșterea numărului maxim de copii într-o clasă”. Recunosc, inițial am crezut că oboseala și-a pus amprenta asupra capacității mele de a înțelege sensul unui text.

Ulterior s-a confirmat de la cel mai înalt nivel: se dorește mărirea numărului elevilor din clasă. Așadar, după ani de lupte în această privință, ne întoarcem de unde am plecat. Clase supraaglomerate, profesori aflați în imposibilitatea de a acorda atenția cuvenită fiecărui elev. În acest context îmi revine adesea în minte formula repetitivă din noua lege a educației: „interesul superior” al elevului

De asemenea, se amintește că norma de predare a profesorilor din România va fi la nivelul mediei europene. Ministrul a subliniat bunele sale intenții: „La nivelul mediu care există în Uniunea European sau în OECD. Vi se pare ceva în neregulă cu asta? N-am spus maximum”.

Rezultatele demersului vor fi interesante atât timp cât, alături de norma de predare, vor fi comparați și alți indici, precum condițiile de muncă sau nivelul de salarizare.

Compararea doar a normelor de predare ar fi lipsită de logică și ar reprezenta un abuz, o încercare de manipulare, prin care s-ar transmite faptul că profesorii din România muncesc sub media celor din Europa, fără a oferi o privire de ansamblu asupra diferitelor sisteme educaționale.

Discursul ministrului și teatrul lui Ionescu

Dacă tot optăm pentru calea de mijloc, nu ar fi oportun ca și în privința celorlalte aspecte reperul să ne fie tot media din Uniunea Europeană? „Vi se pare ceva în neregulă cu asta? N-am spus maximum”.

Li se solicită profesorilor solidaritate în vremuri de criză. Profesorii au fost și sunt solidari cu sistemul educațional: au acceptat întoarcerea la catedre, în ciuda faptului că nu li s-a oferit ceea ce li s-a promis odată cu încetarea grevei. A fost acceptată și înghețarea salariilor bugetarilor.

Dar să spui că reformezi sistemul educațional, că îți pasă de bunăstarea elevilor și a profesorilor și lipsurilor acute din sistemul educațional să adaugi alte neajunsuri, e prea mult.

Insistând asupra faptului că profesorii sunt plătiți pentru opt ore de muncă pe zi, ministrul Educației și Cercetării își asigură o marjă pe care o poate interpreta după bunul plac. În cadrul acestui discurs se află, voalată, amenințarea că este în puterea sa să impună cadrelor didactice să petreacă opt ore pe zi în școli.

Declarațiile sale dovedesc faptul că ar implementa acest aspect dacă ar putea, dar infrastructura e la ani lumină distanță de dezideratul său reformator. În schimb, utilizează discursul referitor la cele opt ore într-o manieră care s-ar fi potrivit mai bine în teatrul lui Ionesco: reducerea normei și pentru „profesorii buni”: „din alea 8 ore poate degrevăm 2 ore ca să nu facă activitățile acelea suplimentare, birocratice”.

Toate acestea în condițiile în care noua lege a sistemului de învățământ preuniversitar stabilește clar faptul că norma didactică de predare-învățare-evaluare este de 18 ore pe săptămână și că, în anumite condiții, aceasta poate fi redusă la 16 ore pe săptămână.

Despre bursele școlare

Un ultim aspect, referitor la bursele acordate elevilor. Conform completărilor ulterioare publicării programului de guvernare, vor exista două categorii de burse: „burse de merit, cu condiția unei medii minime de 9, pentru cel mult 15% dintr-o clasă, și burse sociale”.

Astfel, dispar bursele de excelență olimpică (I și II) și bursele tehnologice, iar bursele de merit nu vor mai fi acordate „pentru minimum 30% din elevii din fiecare clasă de gimnaziu și liceu dintr-o unitate de învățământ preuniversitar”, așa cum stabilea Legea nr.198/2023.

Așadar, regulile sunt modificate la finalul jocului. Cum se va raporta la această situație un elev care s-a străduit un an de zile să se plaseze în primii 30% din elevi din clasă, iar conform noilor standarde nu va mai fi bursier? Dar un elev olimpic care, conform rezultatelor obținute în anul școlar 2024-2025 ar fi trebuit să obțină burse de excelență olimpică? Astfel se manifestă „interesul superior” acordat elevilor români?

Situația este tragică

În ciuda criticilor vehemente apărute în spațiul public, păstrând tradiția ministerială postdecembristă, profesorilor li se promite că va fi mai bine. Mai crede cineva în promisiunile de mai bine? Ceea ce știm cu siguranță e faptul că prin măsurile anunțate va fi mai rău, atât pentru profesori, cât și pentru elevi.

Dezamăgirea este cruntă, raportată și la orizontul așteptării societății atunci când s-a aflat numele viitorului ministru al Educației și Cercetării.

Mulți am gândit: „În sfârșit, cineva care să ne reprezinte interesele, un ministru așa cum au fost puțini!”. Însă, diferențierea între persoana care ocupă o funcție și depersonalizarea acesteia odată cu ocuparea unei funcții nu este o noutate.

Ernst H. Kantorowicz a scris o lucrare clasică despre cele două corpuri ale regelui. Păstrând proporțiile, putem afirma că ministru devine altul odată cu ocuparea portofoliului. Mai aproape de zilele noastre, o lucrare demnă de luat în calcul în acest context este cea semnată de Theodor Paleologu, Patologiile puterii.

Referindu-se la cei care dețin puterea, intelectualul român amintește efectul oglinzii care mărește binele sau răul din fiecare persoană. Cu gândul la acest aspect și ținând cont de politica educațională a majorității miniștrilor educației din ultimele zeci de ani, tind să cred că în interiorul ministerului de pe str. Gen. Berthelot chiar există anumite oglinzi care augmentează doar părțile mai puțin bune.

Până la proba contrarie,  profesorii și elevii rămân cu certitudinea că ministrului Educației și Cercetării îi revine misiunea de a-i sancționa, nu aceea de a-i reprezenta.

Degeaba se afirmă în diverse rapoarte că anumite aspecte din sistemul de învățământ „devin risc de securitate națională” și că „trebuie regândit rolul profesorului în societate, pentru a încuraja cei mai buni absolvenți de studii superioare să-și dorească să devină profesori”.

În momentul de față, pare că prioritatea este aceea de a-i încuraja pe profesori să identifice alternative profesionale. Cine își imaginează că unul dintre cele mai ambițioase programe de reformare a sistemului de învățământ din România are vreo șansa de reușită în contextul înrăutățirii condițiilor de muncă din interiorul acestuia?

De fapt, situația este tragică. Până în 2030, când se presupune că statutul profesorilor va ajunge la cote nemaiîntâlnite, mulți dintre profesorii buni vor părăsi sistemul, iar mulți alții vor vota antisistem. Iar atunci va fi prea târziu pentru a mai putea remedia vreun aspect.

Textul a fost publicat inițial pe Contributors.ro.