„Iranul se află într-un posibil moment de cotitură în istoria sa și a întregii regiuni”. Cât de mare e pericolul răsturnării regimului? Interviu cu un cercetător al conflictelor din Orientul Mijlociu

Scenariul unui uriaș protest prin care iranienii reușesc să înlăture pașnic regimul teocratic de la Teheran este deocamdată un vis frumos, spune într-un interviu pentru publicul HotNews Raul Pintilie, un cercetător al conflictelor din Orientul Mijlociu. Însă varianta unei doborâri prin forță a regimului este reală și riscantă.

• Iranienii sunt sceptici și pentru că au exemplele recente din Orientul Mijlociu, când impunerea cu forța a democrației seculare de tip occidental a eșuat în haos. Mai mulți gânditori occidentali, care credeau în exportul de democrație, precum Robert D. Kaplan, și-au schimbat ideile și se tem și ei de versiunea haosului acum. 
• Raul Pintilie, care are un master în drepturile omului și democratizare la Universitatea Saint Joseph din Beirut și o licență în studii de securitate la Universitatea Babeș-Bolyai de la Cluj-Napoca și a fost implicat în mai multe proiecte de cercetare în Orientul Mijlociu.

Iranul și Israelul au acceptat marți un armistițiu care ar putea pune capăt războiului declanșat în urmă cu 12 zile, deși rămâne de văzut dacă acesta va fi respectat. 

Ce urmează însă?

Raul Pintilie crede că varianta în care zeci de milioane de iranieni ies în stradă și reușesc înlăturarea pașnică a regimului iranian – premierul israelian i-a îndemnat pe iranieni să facă asta – este doar „un vis frumos”.

El se teme însă că un alt scenariu, acela „al răsturnării regimului prin forță este real și o astfel de acțiune ar genera extrem de multă instabilitate în Iran, în particular, dar și în întreaga regiune”. 

Pintilie crede că Iranul este într-un posibil moment de cotitură în istoria sa și a întregii regiuni. El oferă și un argument care explică de ce forțele democratice iraniene nu au reușit până acum să înlăture regimul.

„Forțele sau mișcările care se mobilizează în acest sens au nevoie de o viziune revoluționară și intelectuală despre cum ar trebui să arate noul sistem. 

Astfel de fundamente au lipsit în mișcările de protest din ultimele decenii nu doar în Iran ci și în întreg Orientul Mijlociu, inclusiv în timpul Primăverii Arabe când au căzut regimuri însă infrastructura instituțională a rămas neafectată”, observă cercetătorul. 

Netanyahu: „80% din iranieni i-ar arunca afară pe acești golani teologici”

– Care este, din punctul dvs de vedere, domnule Pintilie, scopul final al Israelului în războiul declanșat și de ce a ales acest moment? Ce resurse mai are Teheranul?
– Premierul Benjamin Netanyahu a început acest război cu scopul declarat de a distruge programul nuclear al Iranului susținând că Teheranul este extrem de aproape de fabricarea de armament nuclear, o retorică pe care o repetă continuu încă din 1992 chiar și în condițiile în care, uneori, propriile servicii de informații l-au contrazis. 

Narațiunea lui Netanyahu s-a schimbat la scurt timp de la demararea războiului din „distrugerea programului nuclear” într-un discurs care dădea semne că nu elimină posibilitatea încercării unei schimbări de regim spunând că dacă li s-ar acorda oportunitatea, „80% din iranieni i-ar arunca afară pe acești golani teologici”.

Astfel de declarații, combinate cu rapoarte ale comunității de intelligence americane și ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), care contrazic evaluările lui Netanyahu cu privire la programul nuclear iranian, ne pot indica faptul că scopul final al Israelului este schimbarea de regim, iar incapacitarea siturilor nucleare este doar o fază în acest proces mai larg. 

În ceea ce privește resursele Iranului, acestea sunt limitate, în condițiile în care Teheranul nu beneficiază de sprijinul unui aliat atât de puternic precum SUA care, așa cum este în cazul Israelului, îi poate oferi un flux aproape continuu de echipament militar de ultimă generație. 

Numărul de rachete și drone lansate de Iran a scăzut considerabil, apărarea anti-aeriană a fost în multe cazuri aproape inexistentă permițând Israelului dominația totală a spațiului aerian iranian, iar, acum, implicarea Statelor Unite nu face altceva decât să pluseze capacitatea Israelului de a lovi ținte pe teritoriul Iranului. 

Teheranul are puține atuuri în momentul de față și în orice negocieri vor exista în perioada următoare acesta va intra dintr-o postură inferioară. 

„Aliații regionali ai Iranului sunt extrem de slăbiți”

–De ce nu s-au implicat într-un mod mai evident aliații regionali ai Iranului în lupta cu Israelul?
-În primul rând, aliații regionali ai Iranului sunt extrem de slăbiți ca urmare a loviturilor primite din partea Israelului de la 7 octombrie 2023 încoace. 

Hamas nu mai are capacitatea militară de a lansa rachete înspre Israel din Fâșia Gaza și își concentrează atenția asupra luptei împotriva armatei israeliene  IDF în teritoriul palestinian. 

În al doilea rând, în cazul Hezbollah, situația este puțin mai complicată. Capabilitățile militare au fost decimate, în timp ce o bună parte din comandanții și liderii săi au fost asasinați, în frunte cu secretarul-general Hassan Nasrallah. 

Însă dincolo de acest aspect, pentru Hezbollah, atacarea Israelului este și o chestiune politică. Din acest punct de vedere, gruparea nu își mai poate permite atragerea Libanului în încă un război cu vecinul de la sud preferând, deocamdată, să-și conserve capitalul politic rămas. 

În ceea ce privește milițiile șiite susținute de Iran în Irak, precum Kata’ib Hezbollah sau Harakat Hezbollah al-Nujaba, acestea au publicat declarații ale liderilor săi care, în general, au condiționat implicarea în război de implicarea SUA. 

În cazul Irakului, aceste grupări, dacă vor intra în acest conflict, vor ținti cu precădere obiective americane precum baze militare sau ținte diplomatice. 

Nu în ultimul rând, Ansar Allah în Yemen au fost mult mai puțin afectați de acțiunile israeliene începând cu octombrie 2023, iar liderul organizației, Abd al-Malik al-Houthi a atenționat în numeroase declarații că gruparea va interveni de partea Iranului. 

În ultimele zile aceasta a fost relativ silențioasă pe marginea ultimelor evoluții și nu a întreprins vreo acțiune militară. 

Ansar Allah reprezintă, totuși, principala grupare din tabăra pro-Iran care are capacitatea de a acționa prin, spre exemplu, operațiuni militare împotriva navelor care tranzitează Strâmtoarea Bab al-Mandeb și care pot periclita traficul maritim. 

Întârzierea de partea Ansar Allah poate însemna abordarea unei strategii de conservare a grupării și planificare a viitoarelor acțiuni.

Vrea Iranul să obțină arma nucleară?

– Își dorește Iranul să obțină arma nucleară? Evaluările israeliene diferă oarecum de cele americane.
– Este dificil de spus. În primul rând, deținerea de armament nuclear oferă acelui stat o serie de beneficii în raport cu inamicii (reali sau declarați) săi printre care și capacitatea de a descuraja un atac din exterior. 

Din acest punct de vedere, Iranul a avut de-a lungul timpului toate motivele să se simtă amenințat de forțe externe, în special SUA și Israel unde schimbarea regimului de la Teheran a fost întotdeauna o opțiune, iar în urmă cu doar douăzeci de ani, Washingtonul invada și schimba regimul în mod violent în imediata vecinătate a Iranului, la fel cum Israelul a avut întotdeauna motive de îngrijorare atunci când vine vorba de finanțarea iraniană a unor grupări armate la granițele sale. 

Desigur, îngrijorările Teheranului cu privire la propria securitate nu justifică amenințarea altor state din regiune sau alimentarea instabilității Orientului Mijlociu. 

Ce vreau să evidențiez este că situația este ceva mai nuanțată. În ceea ce privește evaluările israeliene și americane, există într-adevăr diferențe. 

De partea Israelului, aceste estimări vin, în general, pe filiera serviciilor de informații citate de liderii israelieni însă aceste surse sau informații nu pot fi verificate și atunci ne rămâne doar să credem sau nu cele spuse de Benjamin Netanyahu. 

În ceea ce privește SUA, situația este una similară și la fel de dificil de confirmat. 

Printre puținele informații publice credibile cu privire la programul nuclear iranian se numără rapoartele întocmite de Agenția Internațională pentru Energie Atomică, a cărui director general Rafael Grossi, declara în urmă cu câteva zile că, pe baza datelor deținute de agenție, Iranul nu era aproape și nici nu a indicat în vreun fel intenția de a construi o armă nucleară. 

Problema este că, odată cu retragerea unilaterală a președintelui Trump, în timpul primului său mandat, în 2018, din acordul nuclear încheiat cu Iranul de predecesorul său Barack Obama, inspectorilor AIEA le-a fost sever îngrădit accesul la siturile nucleare iraniene și, deci, capacitatea de a evalua stadiul procesului de îmbogățire a uraniului. 

Iranul a cedat pe linia programului nuclear, dar niciodată când a fost constrâns militar

– Ar putea fi Iranul convins să cedeze și să accepte negocieri pentru limitarea sau renunțarea la programul nuclear?
– Da, însă nu prin mijloace militare și acțiuni care contravin dreptului internațional. 

Orice fel de acțiune militară, fie ea israeliană, americană sau a oricărui alt stat, în Iran sau în orice altă parte a lumii, nu face altceva decât să îndepărteze posibilitatea unei soluții diplomatice la problema inițială. 

Să nu uităm că Iranul a acceptat în repetate rânduri, în urma unor negocieri diplomatice, suspendarea procesului de îmbogățire a uraniului (ca parte a unor discuții cu Franța, Germania, și Marea Britanie în 2003-2005, ca parte a JCPOA începând cu 2015) însă niciodată într-un context marcat de forță militară aplicată asupra sa. 

Un astfel de acord, pentru a funcționa, trebuie să abordeze îngrijorările iraniene cu privire la propria securitate (desigur, cu condiția ca Iranul să nu provoace riscuri la adresa securității regionale) și să fie parte a unui mai larg sistem de securitate regională care să includă celelalte țări, cel puțin din vecinătatea Iranului.

Ce șanse ar avea scenariul în care zeci de milioane de iranieni ies pe străzi

– Premierul israelian i-a îndemnat pe cetățenii iranieni să se revolte împotriva regimului de la Teheran. Nu este singurul care a vorbit despre acest lucru. Vi se pare fezabil un astfel de scenariu?
– Premierul israelian nu face altceva decât să repete aceeași linie discursivă pe care a promovat-o de-a lungul anilor îndemnând palestinienii să se revolte împotriva Hamas sau libanezii să se răscoale împotriva Hezbollah. 

Desigur, varianta în care zeci de milioane de iranieni ies pe străzile orașelor și cer schimbarea regimului, într-o unitate națională nemaiîntâlnită, în fața cărora Ayatollahul Khamenei cedează, iar apoi toate formațiunile politice, grupurile etnice și religioase, susținători și opozanți ai fostului regim, se adună împreună și guvernează eficient țara, este una ideală. 

Însă un astfel de scenariu rămâne, deocamdată, doar un vis frumos. 

Populația iraniană are o lungă istorie de proteste anti-regim, precum Revoluția Verde din 2009 sau demonstrațiile masive din 2022 după uciderea de către forțele iraniene a Mahsei Amini pentru că nu a purtat hijabul în mod corect. 

De fiecare dată, regimul de la Teheran a răspuns cu brutalitate ucigând și arestând mii de oameni. Există, deci, și un sentiment de frică în mentalul colectiv al populației.

În același timp, până acum, nu am văzut din partea taberei anti-regim o propunere sau o viziune cât de cât clară cu privire la cum va arăta Iranul post-republică islamică. 

În mare măsură propunerile vin din sfera unei democrații seculare de tip occidental care să fie oarecum impusă din exterior de către o figură legitimă ca urmare a căderii regimului după proteste de stradă masive. 

Este foarte puțin probabil ca un astfel de scenariu să aibă succes sau să fie acceptat de către populația iraniană, în special prin prisma experiențelor anterioare ale regiunii cu schimbări de regim impuse din exterior. 

„O astfel de acțiune ar genera extrem de multă instabilitate în Iran și în întreaga regiune”

– Mai mulți oficiali precum președintele Emmanuel Macron sau diverși observatori au vorbit despre pericolul răsturnării prin forță a guvernării de la Teheran. Vedeți un pericol? Care ar putea fi efectele?
– Cred că pericolul răsturnării regimului prin forță este real și o astfel de acțiune ar genera extrem de multă instabilitate în Iran, în particular, dar și în întreaga regiune. 

Efectele unei astfel de acțiuni depind într-o bună măsură de planul pe care forțele exterioare implicate îl au pentru ceea ce urmează. 

Un scenariu ar fi acela în care Ayatollahul Khamenei este asasinat și rapid înlocuit de un succesor selectat în prealabil de către Adunarea Experților pentru a asigura continuitatea regimului. 

De altfel, unele surse din mediul politic iranian au declarat recent că Ali Khamenei a cerut instituțiilor abilitate să fie pregătite pentru a se întruni de urgență în eventualitatea morții sale pentru a alege un nou lider suprem. 

Un alt efect al unei acțiuni militare împotriva regimului poate fi o criză majoră de succesiune și legitimitate. 

Eliminarea liderului suprem și a principalelor personaje implicate în guvernarea țării ar produce un vid de putere care ar genera lupte între diverse formațiuni politice și/sau etno-religioase cu privire la cum ar trebui să arate noul regim și chiar statul iranian, în cazul unor grupuri cu aspirații separatiste precum cele kurde din vestul Iranului sau facțiunile sunite din provincia Sistan și Balucistan. 

Impunerea din exterior a unui nou lider, precum Reza Pahlavi, ar produce o criză uriașă de legitimitate atât pentru că personaje precum prințul moștenitor se bucură de puțină simpatie în rândul societății, dar și pentru că oamenii nu vor accepta să fie conduși de cineva impus de forțe externe. 

Mai mult decât atât, un astfel de scenariu ar avea efectul instalării la putere a unui regim autoritar în ideea „ținerii populației sub control în momente de haos”.

În orice situație, schimbarea regimului de la Teheran prin mijloace militare este o idee proastă care nu va face altceva decât să destabilizeze situația internă din Iran și cea regională.

„Au nevoie de o viziune revoluționară și intelectuală despre cum ar trebui să arate noul sistem”

– De ce nu au reușit forțele democratice din societatea iraniană să impună o schimbare de regim sau o reformă majoră în ciuda protestelor ample care au avut loc în ultimul deceniu?
– Pentru ca astfel de schimbări de regim sau reforme majore să aibă loc este nevoie de mai mult decât proteste care să exprime nemulțumirile față de situația existentă. 

Forțele sau mișcările care se mobilizează în acest sens au nevoie de o viziune revoluționară și intelectuală despre cum ar trebui să arate noul sistem. 

Simpla eliminare de la putere a unei persoane nu va schimba întregul sistem sau ideologia care îl guvernează. 

Îmi vine în minte, în contextul Iranului, exemplul lui Ali Shariati, considerat a fi ideologul și arhitectul revoluției islamice. Acesta a criticat din perspectiva unui radical islamic marxismul însă a folosit ideile sociale marxiste pentru a aduce critici capitalismului și tradiționalismului religios formulând o ideologie care, mai apoi, s-a transformat în proiect politic. 

Ideile lui Shariati au devenit extrem de populare atât în dezbaterile de stânga cât și în cele islamice deși în rândul primului grup membrii priveau cu admirație figuri precum Marx, Lenin, sau Che Guevara, iar cei din al doilea grup admirau personaje precum imamul Musa al-Sadr sau Ruhollah Khomeini. 

Combinația de sofisticare intelectuală și politică revoluționară întruchipată de Ali Shariati a captat atenția unei largi varietăți de audiențe într-o perioadă caracterizată de represiune din partea regimului Pahlavi. 

Ideile sale au oferit o punte de legătură în diviziunea stânga-islam care a caracterizat perioada pre-revoluționară. Shariati a folosit concepte marxiste și teoria socială a lui Marx pe care le-a inclus într-o structură ideologică menită să evidențieze rolul ideilor, credinței, și a doctrinei șiite în transformarea politică și economică propusă de acesta. 

Shariati a criticat determinismul istoric al marxismului și a postulat că atât opresorii cât și cei oprimați nu reprezintă clase economice ci clase politice punând accent pe supremația politicului asupra economicului și a maselor asupra claselor economice ca agenți ai schimbării istorice. 

Sigur, putem fi de acord sau nu cu aceste idei sau cu felul în care ele s-au manifestat în proiectul politic post-1979, însă ceea ce vreau să evidențiez este necesitatea unei baze intelectuale și revoluționare pentru ca o schimbare de sistem să aibă loc. 

Astfel de fundamente au lipsit în mișcările de protest din ultimele decenii nu doar în Iran ci și în întreg Orientul Mijlociu, inclusiv în timpul Primăverii Arabe când au căzut regimuri însă infrastructura instituțională a rămas neafectată. 

Când democrația a eșuat

Revenind, Iranul este într-un posibil moment de cotitură în istoria sa și a întregii regiuni. 

Am văzut de-a lungul timpului că diferite forme de guvernare precum democrația seculară din țări precum Libanul sau monarhia din Iran au eșuat lamentabil. 

Iranul poate avea acum o oportunitate de a crea un nou sistem, iar structura de guvernare actuală nu este, în sine, una proastă dacă nu ar fi populată de diverse viziuni din sfera islamismului radical sau de un nivel ridicat de corupție, spre exemplu.

Despre prințul moștenitor Reza Pahlavi 

– Ce forțe – democratice sau altfel – ar putea înlocui regimul actual din Iran? Putem vorbi despre o coaliție coagulată?
– Nu se pune problema în acest moment de o coaliție coagulată, capabilă să asigure o tranziție pașnică înspre un nou regim sau sistem de guvernare. 

Una dintre principalele figuri promovate intens în ultimele zile, în special în Statele Unite, este prințul moștenitor Reza Pahlavi, fiul ultimului șah al Iranului care trăiește în exil încă din 1979. 

Activitățile sale în afara Iranului nu au reprezentat vreodată ceva demn de menționat sau relevant pentru populația iraniană limitându-se la câteva campanii de susținere a drepturilor omului, democrației, și unității între iranieni, dar care nu au avut vreun rezultat palpabil. 

Deși viziunea și valorile promovate de către Pahlavi sunt în linie cu cele occidentale, acesta nu beneficiază de un nivel ridicat de popularitate în Iran, iar ultimul lucru pe care iranienii și l-ar dori în eventualitatea răsturnării regimului ar fi impunerea din exterior a unei situații pre-1979, probabil, mult mai autoritară. 

Există, de asemenea, și posibilitatea ca, în cazul eliminării leadership-ului clerical, tranziția să se facă înspre un regim militarizat condus de personaje din interiorul Corpului Gărzilor Revoluției Islamice. 

Nevoia de proiect politic viabil

Sunt și o serie de partide și grupări care activează în exil și care ar putea încerca să profite de pe urma instabilității create de răsturnarea regimului de la Teheran printre care se numără partide etnice ale kurzilor și azerilor, partide de stânga precum Organizația Mojahedin-e-Khalq, partidul Tudeh sau Partidul Comunist al Iranului, precum și alte formațiuni seculare sau naționaliste. 

Este importantă de menționat și clasa negustorilor (bazaari) care a jucat un rol important în revoluția islamică din 1979. 

Însă și atunci, când numeroase grupuri cu divergențe ideologice precum Mișcarea de Eliberare a Iranului (pro-democrată), Frontul Național (loialiști ai fostului prim-ministru Mohammad Mossadeq), Mojahedin-e-Khalq (marxiști islamiști) sau Partidul Tudeh (pro-URSS), aceste forțe și facțiuni politice au nevoie de o bază intelectuală care să le unească și care să se transforme, ulterior. 

La fel e și acum: e nevoie de un proiect politic viabil pentru a înlocui actualul sistem de guvernare.