INTERVIU. Povestea dramatică a celor 42 de români care și-au cerut drepturile la CEDO: „Sunt foarte împăcată cu mine, indiferent de costul emoțional”

Anelise Sălan este regizoarea și protagonista filmului documentar „Interzis”, care prezintă, într-o formă intimă și emoționantă, demersul la CEDO a 42 de persoane din România pentru a obliga țara noastră că acorde o protecție juridică cuplurilor de același sex. Într-un interviu pentru publicul HotNews, regizoarea a povestit despre provocările pe care le-a avut în acest demers documentar, pentru care filmările au început în 2019 și s-au terminat în 2023. 

• Documentarul „Interzis” poate fi văzut astăzi, 21 iunie, la cinema Union din București. 
• „Interzis” a fost selecționat și a participat la festivaluri de film documentar din țară și din străinătate, precum Astra Film Festival, Moldox, One World Romania, Festivalul Drepturilor Omului din Viena și Festivalul de Film pentru Drepturile Omului din Nairobi, unde a fost apreciat pentru forța sa narativă și relevanța socială.
• „Prima oară când m-am simțit amenințată a fost în timpul campaniei referendumului pentru familie din 2018”, a declarat Anelise Sălan în interviul pentru HotNews. 

Filmat din 2019 și până în 2023, „Interzis” ne poartă în viața unui cuplu de același sex, format din Anelise și partenera ei de la acea vreme, cea care filmează acțiunea, fără să-și arate identitatea în fața camerei. 

„Ea a decis, din rațiuni personale legate de familie, să rămână în spatele camerei. M-am asigurat că restul persoanelor care apar în cadru își doresc acest lucru. Unele s-au răzgândit după încheierea filmului, și deși îmi semnaseră acordurile de filmare și m-au asigurat repetat de dorința lor de a apărea în cadru, am decis să le blurez figurile pentru a nu lăsa loc de situații incomode.

Spre deosebire de ceilalți implicați, am încercat să înțeleg cauzele care au dus la reacțiile negative ale funcționarilor publici, deși ele au fost dureroase și pentru mine și mi s-au părut nedrepte. De altfel, pentru că am ales să mă reprezint singură și să vorbesc cald și calm, de la om la om cu funcționara de la sectorul meu de domiciliu, am beneficiat și de singura reacție empatică și umană la care am fost martoră în acest process”, povestește regizoarea pentru HotNews..

Anelise, personaj central în propria poveste, devine un simbol pentru modul în care societatea și legislația din România, cât și percepția oamenilor despre cuplurile de același sex și dorința lor de a-și întemeia o familie, pot avea efecte distructive asupra lor.

„Interzis” are rădăcinile în referendumul pentru familie din 2018

În octombrie 2018, în România s-a organizat un referendum național pentru modificarea Constituției. Propunerea era să se înlocuiască formularea „soți” cu „bărbat și femeie” în definiția căsătoriei, astfel încât căsătoriile între persoanele de același sex să fie interzise explicit. 

Referendumul nu a fost validat – doar 21,1 % din alegători s-au prezentat la urne.

Tot în 2018, înainte de referendum, CCR a hotărât că un cuplu de același sex (un român și un cetățean american căsătoriți legal în Belgia) are dreptul la viață de familie în România, în baza Constituției și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE. Decizia Curții Constituționale a României a fost prima recunoaștere oficială în România a ideii că și cuplurile de același sex formează o familie în sens constituțional și european. Totuși, CCR a menționat că definiția „soților” rămâne rezervată unui bărbat și unei femei, iar în cazul celor doi nu s-a întâmplat nimic legal la noi în țară.

În 2019, 42 de persoane din România (21 de cupluri de același sex), sprijinite de organizația ACCEPT, au depus plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), unde au susținut că statul român le încalcă dreptul la viață privată și de familie (Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), pentru că nu le recunoaște legal relația. Anelise și partenera ei de atunci au făcut parte din aceste cupluri, iar „Interzis” documentează și lupta lor pentru dreptate în propria țară.

Pe 23 mai 2023, CEDO a pronunțat decizia finală în cauza Buhuceanu și alții vs. România. Curtea le-a dat dreptate reclamanților și a decis că România trebuie să introducă o formă de recunoaștere legală a relațiilor între persoane de același sex (de exemplu parteneriat civil). Pe 11 septembrie 2023, a cerut rejudecarea cauzei în fața Marii Camere a CEDO — cererea a fost respinsă, iar decizia din mai 2023 a rămas definitivă și obligatorie.

În iunie 2025, România se află în impas: are obligaţia legală internaţională (CEDO + CCR) de a reglementa parteneriatul civil, dar politic și legislativ nu s-a întâmplat nimic concret. Parlamentul nu a adoptat legea, iar guvernul evită subiectul, motivând că „nu există consens social”. În mod practic, parlamentul trebuie să demareze dezbaterea și să adopte un cadru legal, altfel România va trebui să suporte posibile sancțiuni financiare din partea Consiliului Europei.

„Interzis” explorează nu doar propriul parcurs al regizoarei ca femeie queer în România, ci și barierele sistemice cu care se confruntă o întreagă comunitate. Am stat de vorbă cu Anelise Sălan despre modul în care a reușit să spună o poveste pe înțelesul tuturor, într-un mod empatic și lipsit de ură.

„M-am simțit amenințată în timpul campaniei referendumului pentru familie din 2018”

– „Interzis” este un documentar personal, în care povestea dumneavoastră este în centrul atenției. Ce anume v-a determinat să luați decizia de a vă expune într-un mod atât de vulnerabil și public, ca personaj principal în propriul documentar? A fost o decizie ușoară?
– Am început să filmez în 2019 dintr-un impuls jurnalistic, atunci când am auzit că asociația Accept vrea să pornească acest caz împotriva României la CEDO. Mi s-a părut un moment istoric și ar fi fost culmea să ratez asta având acest acces direct. După câteva experiențe cu funcționarii de la stările civile unde trebuia să mergem și să depunem o cerere pentru ceva interzis, din rațiuni birocratice, perspectiva s-a schimbat radical. Reacțiile vehemente ale acestora m-au pus pe gânduri. 

Practic, ne refuzau și dreptul pe care îl are orice cetățean de a depune o cerere la o instituție publică și a primi număr de înregistrare pe ea. Am înțeles atunci că avem o mare problemă de percepție. Că oamenii aceștia ne privesc ca pe o altă specie de care trebuie să te ferești. Am înțeles însă, că urii și agresivității nu îi pot răspunde cu aceeași monedă, pentru că atunci e totul pierdut. Și am ales să le arăt lor și altora care ne etichetează greșit, că o un cuplu gay arată ca oricare altul, că iubirea mea nu este cu nimic diferită, că gândesc și simt la fel ca și ei. Și poate astfel, nu ne vor mai respinge pentru că nu vor mai percepe o diferență incompatibilă cu obișnuința și valorile lor.

– Ce ați simțit odată ce documentarul a ajuns în lumea mare?
– Filmările au început în 2019 și s-au încheiat în 2023.  A fost de departe cel mai greu lucru pe care l-am făcut până acum. Ca să înțelegi, doctoratul început acum 3 ani, mi se pare floare la ureche pe lângă facerea acestui film. Am avut nevoie de un an de zile să mă detașez complet de material până să pot să mă apuc de montaj. Am trecut prin toate stările posibile după ce a fost gata: incertitudine, anxietate, sindromul impostorului, nerăbdare, bucurie, mândrie, extenuare mentală și emoțională, și tot așa.

– Acum, dacă priviți în spate, a fost o formă de terapie, o modalitate de a procesa traumele și frustrările acumulate de-a lungul anilor de luptă, sau o povară suplimentară?
– Ca să fiu foarte sinceră, nu am experimentat nici traume și nici frustrări până în acel moment legat de orientarea mea sexuală. Niciuna. Ba din contra, am fost foarte fericită și ușurată când am înțeles ce mi se întîmplă și din perspectiva asta am spus și altora despre mine. Prima oară când m-am simțit amenințată a fost în timpul campaniei referendumului pentru Familie din 2018. Apoi, un an mai târziu, când partenera mea mi-a dat un inel. Deși mai mult în glumă discutam despre căsătorie, m-a pălit realitatea: și dacă am vrea, nu avem dreptul în această țară. Și atunci m-am alăturat ideii ei de a deveni parte din caz și personajele centrale din film.

„Românii, ca oricare alții, tind să respingă ceea ce nu înțeleg”

– Documentarul urmărește și demersul juridic la CEDO. Cum ați privit această luptă pentru egalitate în propria țară? Ce ați înțeles despre români din toată experiența asta?
– Cineva trebuia să o facă și mă bucur că 42 de oameni au avut curajul să semneze hârtiile care îi legau oficial de acest demers legal. Și sunt foarte împăcată cu mine că am făcut și eu parte din cele 7 cupluri  care au deschis inițial cazul, ceilalți alăturându-se ulterior.  

Indiferent de costul emoțional pe care a trebuit să-l plătesc. Cum spuneam, am înțeles că românii, ca oricare alții, tind să respingă ceea ce nu înțeleg sau cred că e foarte diferit. Și aici este parțial și o problemă de reprezentare. Ei au fost expuși, cu ajutorul mass-media, unor membri mai vizibili ai comunității care au ales mai degrabă să accentueze lucrurile prin care ei se diferențiază și nu prin lucrurile pe care le au în comun cu ceilalți. Pe de altă parte, există români pentru care tradiția și religia, așa cum le înțeleg ei, îi împiedică să privească dincolo de dogme. Dar eu cred că printr-o reprezentare corectă, prin discuții de la om la om, cu înțelegere și răbdare, percepția socială se poate îmbunătăți considerabil.

– Deși CEDO a hotărât ca statul român să recunoască căsătoriile între persoanele de același sex, nu s-a schimbat nimic de atunci. Cum vezi societatea românească din prezent (odată cu creșterea discursului extremist) vizavi de treaba asta și care sunt speranțele tale pentru viitor?
– Cred că cele 6 luni de campanie electorală prelungită, în care discursul urii împotriva persoanele LGBT a fost folosit ca muniție între candidați, a afectat destul de mult avansul pe care începusem să-l avem în direcția obținerii unor drepturi. Drepturi care nu sunt cerințe speciale, nu sunt privilegii, ci drepturi egale, ca cetățeni ai acestei țări și necesare de recunoaște și protecție a familiilor de același sex. Și când zic necesare, mă refer la motive practice ce țin de logistica de funcționare a oricărei familii: moșteniri, asigurări, mobilitate, vizite la spital, s.a.m.d.

– Cum v-a afectat personal, la nivel emoțional și psihologic, lupta juridică de ani de zile și, mai ales, expunerea publică a intimității dvs?
– Am avut noroc de niște părinți care m-au învățat despre curaj și autenticitate încă din copilărie. Așa că, oarecum, aveam acest exercițiu de a spune mereu ceea ce gândeam, de a lua poziție față de nedreptăți de orice fel. Deocamdată nu au apărut criticile, dar mai e timp.

„Mamele știu întotdeauna și în lipsa unei discuții deschise”

– Întreaga poveste ne oferă o privire intimă a vieții dumneavoastră personale – de la relația cu persoana iubită, la cea cu părinții. Cum ați simțit și cât de mult a contat suportul familiei în demersurile dvs?
– Enorm. Părinții și prietenii mi-au oferit colacul de salvare când am simțit că mă afund în abis. Și terapia și sportul. Nu știu cum m-aș fi descurcat fără ei.

– Ați avea în zona asta un sfat pentru cei care încă nu au curajul de a vorbi deschis cu familia despre orientarea lor sexuală?
– Cred că fiecare trebuie să găsească momentul și modul cel mai potrivit de a avea această discuție în funcție de felul în care e obișnuită comunicarea în familia respectivă. Dar cred că, cel puțin, mamele știu întotdeauna, și în lipsa unei discuții deschise.

– Pe de altă parte, situația a fost la polul opus pentru jumătatea dumneavoastră de atunci, fapt care în cele din urmă a dus și la destrămarea relației dintre voi. Cum ați perceput asta în contextul documentarului?
– Din păcate, respingerea pe care ea a primit-o de la tatăl ei a afectat-o foarte mult. Apoi teama că o va pierde pe și pe mama ei din același motiv a declanșat atât un conflict interior cât și unul în cuplu. Practic a pus paie pe foc altor probleme pe care orice cuplu le mai întâmpină.

Existența documentarului a pus presiune suplimentară. Aveam discuții în contradictoriu și legate de compoziția cadrului sau de lentilele folosite. Sau a momentelor pe care ar fi trebuit să le filmăm și n-am făcut-o. E dificil să lucrezi cu persoana cu care trăiești. Am luat chiar o pauză de la filmări pentru că simțea că nu mai poate continua.

„Persoanele gay sunt percepute mai superficiale, incapabile de a avea relații de lungă durată”

– Ați avut anumite așteptări legate de modul în care publicul român va reacționa la „Interzis” și la povestea voastră? Ce sperați să simtă și să înțeleagă spectatorul român după ce vede aceste povești de viață?
– Ai spus ceva esențial: mă aștept să simtă ceva. Orice. Asta înainte de toate. Apoi să înțeleagă mai multe despre un cuplu de același sex care i-a vorbit într-un limbaj de iubire și atașament cu care rezonează. Restul, se rezolvă de la sine. Și până acum nu mi-a spus nimeni, dintre cei care au văzut filmul, că l-a lăsat rece. Deci zic că e de bine.

– Care sunt cele mai persistente stereotipuri și prejudecăți pe care le-ați întâlnit sau simțit că le au românii față de persoanele LGBTQ+? Credeți că „Interzis” are puterea de a demonta măcar câteva dintre ele?
– Cred că persoanele gay sunt percepute mai imature emoțional, mai superficiale, incapabile de a avea relații profunde, de lungă durată. Ceea ce este fals. Și ca să vorbesc despre lucrurile despre care am date sau le pot dovedi, majoritatea prietenilor gay pe care îi am contrazic ambele stereotipuri. Nu pot să vorbesc despre celelalte litere din acronim, pentru că mă depășesc. Cred că documentarul meu poate deschide o discuție folositoare în direcția asta. Și deja se întâmplă.

– Dincolo de povestea personală, ce aspecte ale drepturilor omului și ale empatiei vreți să subliniați?
– Să vedem oamenii din spatele etichetelor, oricare ar fi ele. Cred că ne-ar fi mai bine ca societate.

„Autenticitatea și curajul lipsesc din aproape toate domeniile societății”

– Cum arată societatea românească la ora actuală în ceea ce privește deschiderea, toleranța și acceptarea diversității? Ce ați observat, de-a lungul procesului de realizare a filmului și al interacțiunilor cu publicul?
– Publicul reacționează la modul în care eu spun povestea. La mine ca persoană. La modul în care comunic. Aș fi naivă să generalizez. Cred că avem nevoie de mai multe astfel de inițiative și lucrurile se pot schimba. Și cred că acceptarea e uneori inspirată de cel care vorbește despre problema respectivă. E un schimb, nu e o stradă cu sens unic. Evident, există și studii despre percepția românilor legată de persoanele LGBT, cel mai recent este IPSOS Pride 2023. 

Un alt studiu, pe care Asociația ACCEPT l-a desfășurat în colaborare cu Cult Market Research și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate a fost publicat în 2021. Intitulat „Ce cred românii despre căsătoria persoanelor de același sex?”, studiul arată un grad mai mare de toleranță față de această temă decât se credea. 43% dintre participanții susțin un mod de recunoaștere legală a parteneriatelor între aceste persoane, arată cercetarea.

– Dacă ați putea schimba un singur lucru la societatea românească de astăzi, legat de mentalități sau atitudini, care ar fi acela și de ce?
– Autenticitatea și curajul lipsesc din aproape toate domeniile societății. Asta afectează stima de sine, împlinirea personală, bunăstarea oamenilor. Și asta e o mare piedică în relaționarea dintre noi.