INTERVIU „Ungaria a reușit să reducă la 2% evaziunea fiscală pe TVA, la minim european! Îl înțeleg pe Nicușor Dan că nu vrea să crească TVA, pentru că ar apăsa exact pe talpa țării”

Echilibrarea bugetului este o urgență. „În România, ponderea sărăciei extreme este mai mare decât în țările balcanice din afara UE, iar pentru a găsi situații similare trebuie să mergi în state sărace din America Latină. Ce este „europenist” în așa ceva?”, spune spune într-un interviu pentru publicul HotNews Cornel Ban, conferențiar de economie politică internațională la Copenhagen Business School.

• Până acum, în România „reformele au fost sabotate din interior de grupuri de interese”, crede Ban, profesor de origine română din școala gândirii economice de stânga, acum în Danemarca, după ce a făcut studii postoctorale la Universitatea Brown, din SUA. 
• „Fără intrarea în UE am fi fost o țară mult mai săracă”, afirmă el și adaugă că, acum, nu ne putem redresa decât dacă îmbunătățim atât colectarea, prin reformarea performanței aparatului de stat, dar crescând și taxarea, însă nu cea care să afecteze masiv populația.
• Pentru că o soluție împovărătoare, de care fuge și președintele Nicușor Dan, ar periclita democrația și „ar putea aduce la putere extremismul de dreapta”, avertizează economistul. 
• Prima parte a interviului cu Cornel Ban o puteți citi aici. 

– Ce credeți despre mărirea TVA, domnule Cornel Ban?
– Să pornim de la colectare: România se bazează masiv pe TVA pentru a-și finanța bugetul de stat, situându-se pe locul șapte în Uniunea Europeană la ponderea TVA-ului în veniturile fiscale — 37%, comparativ cu media europeană de 27%. 

Paradoxal, deși este principalul pilon bugetar, TVA-ul este colectat extrem de prost. În 2022, aproape o treime din TVA-ul datorat nu a ajuns niciodată în visteria statului, ceea ce ne plasează în fruntea clasamentului european al necolectării, cu cel mai mare „VAT gap” din UE.

„Echipa lui Dan ar trebui să pună osul să construiască un sistem fiscal rațional”

-Nu s-a făcut nimic?
-Trendul necolectării este totuși ușor descendent – în urmă cu câțiva ani era de 35% – dar progresul este lent și insuficient.

Exemplul Ungariei este elocvent: prin măsuri ferme și digitalizare agresivă, vecinii noștri au redus evaziunea pe TVA până la un minim european de doar 2%. România nu trebuie neapărat să atingă acest prag, dar dacă ar reuși măcar să ajungă la nivelul Bulgariei, unde pierderile se situează în jurul a 8%, ar putea reduce deficitul bugetar cu peste 2% din PIB. Este o oportunitate majoră, cu impact rapid și vizibil asupra echilibrului macroeconomic.

– Iarăși întreb: ce-i de făcut?
-În loc să pună automat mâna pe drujba aurită a lui Milei, echipa lui Dan ar trebui să pună osul să construiască un sistem fiscal rațional, cu care să poți face politici publice — nu să răspunzi robotic că nu sunt bani.

„Patronatul național din jurul AUR vede roșu când aude de plată electronică”

– Acum înțeleg de ce se discută obsesiv despre TVA. A fost și un moment la televizor în campanie: să semneze Nicușor Dan că nu mărește TVA-ul.

– E un impozit regresiv, apasă mai tare pe „talpa țării”. Crescându-l, faci cea mai antisocială mișcare fiscală din manual. Această dependență excesivă de majorarea TVA are și efecte secundare: povara fiscală este împinsă mai ales asupra gospodăriilor cu venituri reduse, care consumă aproape tot ceea ce câștigă.

De aceea, înțeleg de ce președintele a fost precaut față de majorarea ei. Însă, dacă guvernul își propune o corectare rapidă a deficitului, eficientizarea colectării TVA-ului rămâne una dintre cele mai sigure și pragmatice opțiuni.

– Cum ne ajută PNRR în materie de colectare a TVA?
– PNRR deja include această prioritate. Iar conectarea a peste 500.000 de case de marcat la sistemul informatic al ANAF, în paralel cu eliminarea plăților în numerar între companii. 

E ireal că o sursă de evaziune atât de evidentă este lăsată la liber — nu mă mir că patronatul național din jurul AUR vede roșu când aude de plată electronică, este un prim pas important. 

Eforturile trebuie însă intensificate, inclusiv prin stimulente fiscale pentru firmele care investesc în tehnologie fiscală conectată.

– Românii, domnule Cornel Ban, sunt îngrijorați că o să crească impozitele pe locuință.
– Locuințele se impozitează progresiv în toată lumea. În SUA, la un apartament de 300.000 de euro plătești între 1.200 și 15.000 de dolari pe an taxe, în funcție de stat. Asta dacă tot clamăm modelul american! În România, putem impozita mai mult, mai ales în cazul locuințelor secundare și terțiare. 

Măriri nu la prima locuință, ci la următoarele proprietăți

– Sunteți pentru mărirea impozitelor la locuințe?
– Într-o primă etapă, rezidența principală ar trebui protejată, sau cel mult supusă unei taxe la un plafon rezonabil – de exemplu, valoarea unui apartament de patru camere în centrul unui oraș mare. 

În schimb, pentru a doua și a treia locuință, taxele ar trebui majorate progresiv. Ideal ar fi ca această impozitare să se bazeze pe valoarea de piață a imobilelor, așa cum se întâmplă în Olanda sau în țările nordice, unde autoritățile dispun de un sistem digital robust de evaluare. 

Din păcate, în lipsa unui cadastru complet și a unor baze de date centralizate, România va trebui să se orienteze provizoriu spre soluții mai simple: taxare în funcție de numărul de proprietăți, cu cote crescătoare pentru fiecare locuință în plus. 

Imperiul Habsburgic în secolul XIX cadastra în Ardeal și Banat, folosind peniță cu cerneală, de câteva ori mai repede ca administrația digitalizată a României de azi, cu muntele de bani din PNRR la ușă și un sector digital de peste 10 miliarde de euro.

– Care ar fi rezultatele?
– Această reformă ar avea efecte benefice în lanț. Ar genera venituri suplimentare pentru bugetele locale, ar stimula scoaterea pe piață a locuințelor goale, iar pe termen mediu ar contribui la echilibrarea pieței imobiliare, reducând prețurile la chirii și vânzări prin creșterea ofertei.

O discuție respinsă aprioric în România: taxarea marii bogății

– Cum stăm la impozitarea bogăției însemnate?
– În Statele Unite, o taxă de 2% pe averile care depășesc 50 de milioane de dolari – și care ar urca la 3% pentru activele ce trec de pragul de un miliard – așa cum a propus senatoarea Elizabeth Warren, ar viza aproximativ 75.000 de gospodării miliardare în dolari. 

Chiar și așa, această măsură ar putea aduce anual la buget doar în jur de 1% din PIB-ul SUA. În Uniunea Europeană, aplicarea unei taxe similare, calibrată în funcție de excepții și praguri, ar putea genera venituri cuprinse între 200 și 250 de miliarde de euro în fiecare an. 

La noi discuția e respinsă din motive de populism neoliberal grosier. La alții tehnocrația o respinge din motive de lipsă de eficiență fiscală în practică. La noi ar fi și mai greu căci ai un aparat de stat mai slab și nu ai un număr prea mare de superbogați. 

Taxele pe avere sunt greu de executat chiar și în statele europene cu sisteme fiscale care funcționează impecabil. Eu zic însă că din punct de vedere al legitimității sistemului economic, chiar o taxare simbolică ar fi un început. 

Taxarea pe veniturile de capital

– De unde mai pot veni venituri?
– O altă zonă care ar putea aduce venituri consistente, fără obiecțiile de la taxarea averii, este taxarea câștigurilor din capital – inclusiv cele rezultate din vânzarea de imobile. 

Aceste câștiguri sunt concentrate în segmentul cel mai înstărit al populației și, în alte țări, pot reprezenta între 1 și 2% din PIB. Chiar și o impozitare moderată, de 15–16%, aplicată acestor venituri, ar putea aduce între 0,1 și 0,3% din PIB la bugetul statului. 

Este o măsură de echitate fiscală, care nu afectează consumul zilnic și nici investițiile productive, dar care ar contribui la o redistribuire mai justă a poverii fiscale. 

Personal, aș merge pe o taxare mai agresivă aici, popularizând rezultatele, pentru că lumea are nevoie să vadă dovezi că vârful piramidei sociale este pus la plată în sfârșit, după decenii de tratament favorabil.

Unele taxe acționează și ca factor de legitimare

– BIG tech poate fi taxat?
– Unele țări europene au și o taxă digitală de 3–5% pe veniturile generate local de platforme precum Meta, Google, Booking. 

De asemenea, „taxarea automatizată” (real-time withholding & smart filing) poate simplifica conformarea fiscală și reduce evaziunea — ANAF face deja pași cu e-Factura și SAF-T, dar suntem departe de ținta reală. 

Un impozit moderat pe active nete mai mari de 5 milioane de euro (inclusiv imobiliare, participații, conturi off-shore) ar avea un rol fiscal, dar și moral-simbolic într-o țară atât de inegală și ar mai reduce din criza de legitimitate.

„Reformele au fost sabotate din interior de grupuri de interese”

– Se pot aplica unele măsuri fără altele?
– Greu de crezut. Împreună, aceste măsuri ar reduce deficitul cu aproximativ 2% din PIB – exact cât se așteaptă de la România pe piețele de datorie publică, și fără tăieri stupide în aparatul bugetar, care este deja subdimensionat în zonele de servicii publice. 

Pentru a aduce și mai mult la buget, trebuie intrat agresiv la impozitarea corporatiilor, proprietăților și veniturilor personale mari, realizată o digitalizare masivă a colectării și creat un ANAF capabil, care să devină un serviciu de elită în administrația românească. 

Vecinii bulgari ne-au depășit demult la modernizarea aparatului lor fiscal, aducând procente din PIB în plus doar din digitalizare – pe care noi am făcut-o modest, pentru că reformele au fost sabotate din interior de grupuri de interese. Altfel nu îmi explic de ce.

„Plombăm sau reformăm”

– Avem o mare problemă cu Româniile diferite, radical diferite.

– Da, dar dacă vrem să pansăm măcar faliile societății românești, trebuie să facem mai mult decât să liniștim creditorii. Trebuie să colectăm mai mult, ca să plătim pentru servicii publice mai bune, locuire accesibilă, cămine pentru elevi și studenți din medii modeste, eradicarea sărăciei extreme etc.

România are de ales: continuă să se împrumute și să plombeze bugetul cu măsuri de avarie, cât să-și liniștească creditorii, sau începe să construiască o arhitectură fiscală eficientă și echitabilă? Dacă cei care au venituri peste medie – și care totuși vor să mai trăiască în democrație – vor ține cu dinții de actualele scheme de impozitare și de toleranța la evaziune și optimizare fiscală agresivă, punând presiune pe noul guvern și pe președinte să facă austeritate doar pe cheltuielile statului, nemărind veniturile acestuia, vor fi complici la o încetare de plăți și la perfuziile FMI pentru statul român. 

Pericolul venirii extremiștilor la putere

– Mai poate veni extrema dreaptă la Putere?
-Să nu ne mirăm apoi că nu peste mult timp vom vedea extrema dreaptă la putere. De la Karl Polanyi (n.r. economist și antropolog maghiar) știm că atunci când economia de piață este prea tare dezrădăcinată de societatea care o hrănește, situația produce crize care dau status-quo-ul peste cap. Iar rezultatul este fie o radicalizare a democrației (rar), fie o reînrădăcinare prin experimente autoritare (cel mai adesea).

– Care este diagnosticul, pe scurt, al economiei românești?
– Subiectul e vast, așa că risc o metaforă. Avem o economie în două pedale: una de export și una de consum intern, în care pedala de export e dependentă de firme, în general, vest-europene, iar a doua pedală, de consum, ține de un echilibru între încasări și cheltuieli.

Cum ajunge competiția economică dintre Europa și China să ne afecteze la Oradea și Pitești 

– Și cum merg aceste politici?
– Prima pedală a mers lin o vreme, ne-a scos din dezindustrializare accelerată, dar de o vreme dă rateuri pentru că firmele vestice în ale căror lanțuri de valoare exportăm se întâlnesc, în piața globală, cu firme chinezești extrem de puternice, atât la costuri, cât și la inovație. 

Rezultatul acestor întâlniri este tot mai favorabil asiaticilor. Dacă exportăm spre industria auto germană și aceasta pierde în competiție cu China, simțim imediat rezultatele, din Oradea și până la Pitești.

– Și cea de a „doua pedală”, cea a consumului?
– A doua pedală de creștere stresează motorul pentru că suntem captivi într-o ideologie (populară) anti-stat, anti-impozite, răspândită de toată lumea, inclusiv de anturajul pe economie al noului președinte. 

E ireal ca, pe tema impozitelor, atât extrema dreaptă, cât și centriștii să cânte din aceeași partitură. Toți par încântați să închirieze drujba lui Musk și Millei, în loc să taie doar ce e privilegiu și ascendență nemeritată și să ia la buget. 

E de luat, prin ANAF, de unde s-a luat prea puțin (lista e lungă aici: de la impozitare prea mică pe capital, la impozitare fără implementare pe activități care au adus un ban gros niște ani). 

Așa că avem un motor economic care este fie supraturat, fie subturat, pus într-un vehicul obișnuit cu asfaltul din piețele externe, care acum sunt pline de gropi. Cam aici stăm, metaforic vorbind.

-Suntem într-un tsunami extremist.
-O mare parte din valul politic extremist nu poate fi separată de extremismul structural al unui buget subfinanțat și al unui sistem de distribuție punitiv cu o treime din populație față de rezultatele avansului nostru economic, indubitabil, de când am intrat în UE. 

Fără intrarea în UE am fi fost o țară mult mai săracă (un drum în Balcanii de Vest ar fi instructiv pentru o comparație vizibilă între periferiile din UE și din afara ei). 

Dar ce sistem politic, oricât de necorupt și de virtuos pe „valori”, poate rezista la peste 20% șomaj în rândul tinerilor, peste 30% risc de sărăcie și 19% deprivare materială severă. Asta în condițiile în care modelul economic european de care depindem este, la rândul său, constrâns de avansul tehnologic chinez și de protecționismul american? 

Tentația de a băga sub preș problema sărăciei

– Vorbim doar de șocuri? 
– Nu doar de șocuri, ci și de deficite gemene imense, întinse pe ani, și de un stat subfinanțat și atât de slab profesionalizat încât nici banii nerambursabili de la UE nu bagă integral țara în priză. Ce este echilibrat în toate acestea? 

Ponderea sărăciei extreme este mai mare decât în țările balcanice din afara UE, iar pentru a găsi situații similare trebuie să mergi în state sărace din America Latină. Ce este „europenist” în așa ceva? 

Ce ai de pierdut în distopia socială românească dacă ești în aceste pungi de sărăcie, zidite adesea lângă creșteri economice record și orașe cu nișe tehnologice competitive global, în care salariile trec de media unor părți din Europa de Sud — zona în care se află grosul migrației românești? 

Să bagi sub preș problema asta este ca și cum nu ai lua în calcul, de frică măcar, reforma agrară din 1921.

Cine este Cornel Ban

Conferențiar în Economie Politică Internațională la Copenhagen Business School și cercetător la Frederick S. Pardee School for Global Studies (Boston University). Dublu licențiat al UBB (Drept și Engleză) și doctor în economie politică internațională și științe politice la University of Maryland (College Park). Cornel Ban a fost cercetător postdoctoral la Brown University și codirector al programelor de dezvoltare economică la aceeași universitate.