INTERVIU „Cea mai mare greșeală pe care ar putea să o facă Nicușor Dan în politica externă a României”, sub amenințarea Rusiei și pe fondul replierii SUA din Europa

Potențiala repliere a SUA în Europa reprezintă, acum, cel mai important risc la adresa securității naționale, afirmă, într-un interviu pentru publicul HotNews, Marius Ghincea, cercetător la universitatea elvețiană ETH Zurich, specializat în politică externă și de securitate. El spune care este, în opinia sa, cea mai mare greșeală pe care președintele ales Nicușor Dan ar putea să o facă în materie de politică externă și securitate.

Nicușor Dan urmează să-și preia mandatul de președinte într-un context internațional complicat de riscuri și amenințări. În acest context, noul președinte trebuie să reseteze dialogul cu administrația Trump, să asigure că interesele de securitate și economice ale României nu sunt amenințate în negocierile cu Rusia pentru încheierea războiului din Ucraina, să redefinească relația cu Republica Moldova și să susțină revitalizarea industriei de apărare, printre altele, spune în discuția cu HotNews Marius Ghincea.

Care sunt principalele riscuri, amenințări și oportunități pentru România?

• Nicușor Dan are oportunitatea de a construi o relație de încredere cu administrația Trump. Schimbarea ambasadorului la Washington este necesară, dar nu și trimiterea de „emisari” semi-oficiali precum Dragoș Sprînceană, spune Ghincea.
• Decizia replierii forțelor convenționale americane din Europa nu poate fi schimbată, dar este important să o amânăm cât mai mult și să încercăm să o modelăm, crede el. 
• Singura opțiune legitimă, umană a României este să sprijine capacitatea Ucrainei, dar acest raționament trebuie explicat societății, iar ajutorul, unul consistent, trebuie desecretizat, spune cercetătorul.
• România trebuie să formuleze linii roșii explicite în cadrul NATO și UE: niciun acord care recunoaște ocupația rusă în Ucraina nu este acceptabil. Orice compromis geopolitic care legitimează prezența Rusiei în Crimeea riscă să reactiveze conflictul juridic și geopolitic în jurul Insulei Șerpilor și a resurselor energetice maritime. 
• Conceptul de securitate extinsă, care s-a dovedit extrem de toxic pentru democrația românească, dar și pentru capacitatea de acțiune a instituțiilor din sfera securității naționale, ar trebui abandonat, spune Ghincea. 
• Este de o importanță fundamentală pentru viitorul economic al României ca, odată ce creștem substanțial cheltuielile pentru apărare, aceste alocări bugetare să devină un multiplicator economic.
• În privința Republicii Moldova, Nicușor Dan are ocazia să redefinească relația într-un registru mai pregătit pentru incertitudine politică, în perspectiva alegerilor parlamentare din toamnă, care ar putea aduce opoziția prorusă la guvernare, spune expertul.

„Este deja evident că avem nevoie de un nou ambasador la Washington”

HotNews: SUA au transmis marți un mesaj scurt, prin vocea ambasadei la București, în care au spus că așteaptă cu interes să colaboreze cu Nicușor Dan în calitate de președinte al României. Relația bilaterală a fost una tensionată în ultimele luni, dacă ne gândim la declarațiile lui JD Vance, la scoaterea României din programul Visa Waiver. Ce șanse are noua administrație de la București să reconstruiască încrederea și să detensioneze relațiile și cum vedeți pașii pe care ar trebui să îi facă în acest sens? A fost emisarul Guvernului Ciolacu o soluție, spre exemplu?
Marius Ghincea: Relația bilaterală România–SUA rămâne fundamentală pentru politica noastră externă, unul dintre pilonii „trinității strategice”, alături de apartenența la UE și la NATO. 

În ceea ce privește tensiunile din ultimele luni, eu nu cred că ele reflectă o răcire structurală a relației – sau cel puțin nu avem indicații în această privință – cât mai degrabă o serie de iritații punctuale și lipsa unei strategii coerente și proactive din partea Bucureștiului. 

De altfel, nominalizarea unui nou ambasador de către Președintele Trump indică exact în această direcție, a unor iritații punctuale. Din această perspectivă, noul președinte are, de fapt, o oportunitate: aceea de a reseta dialogul politic de nivel înalt, de a reprofila România ca partener serios și predictibil și de a construi o relație de încredere cu administrația Trump. Dar pentru asta trebuie înțelese cauzele pozițiilor americane. 

Dacă aceste cauze au legătură cu aparența unui derapaj democratic, atunci noul președinte trebuie să relegitimeze democrația românească prin sprijinirea unor inițiative pentru clarificarea evenimentelor din noiembrie și decembrie – potențial o comisie parlamentară de anchetă, care să publice un raport. Dacă sunt de natură strategice, atunci România trebuie să reafirme contribuția militară pentru apărare și pentru accelerarea achizițiilor F-35 și a SMR-urilor NuS.

În orice caz, este deja evident că avem nevoie de un nou ambasador la Washington și de semnificativ mai multe resurse pentru diplomația românească din SUA. Avem oameni buni la ambasada noastră de acolo, dar n-au resursele necesare pentru a-și face treaba cum trebuie. 

Trimiterea de „emisari” semi-oficiali (Dragoș Sprînceană), cu declarații contradictorii, pare să fi subminat credibilitatea României, fără a aduce nimic notabil în avantajul României. Așadar, eu cred că trebuie mers pe calea diplomatică și, potențial, contractarea unei firme de lobby în Washington.

„România nu își mai permite o dependență unilaterală” de SUA, „mai ales dacă există riscul real al unei replieri americane”

– Spuneați într-o discuție din 2024 că România se va găsi într-o situație foarte ingrată în cazul în care SUA vor intra într-un conflict comercial și politic cu Europa. Ne aflăm oarecum în această situație, deși este la fel de adevărat că ultimele discuții SUA-UE au fost ceva mai puțin tensionate. Cum ar trebui să se poziționeze România?
– României i-a fost mereu dificil să se poziționeze în relația transatlantică atunci când Washingtonul și Bruxelles-ul nu se înțeleg. 

România depinde de ambele capitale pentru securitatea și prosperitatea sa, deci are dificultăți de a face echilibristică când SUA și UE se ceartă. 

În contextul actual, consider că România trebuie să adopte o abordare pe care eu o numesc „Atlantism adaptativ”, care combină loialitatea față de alianțele sale cu inițiative de recalibrare și adaptare în interiorul UE. Cu alte cuvinte, contextul strategic cere o nouă formă de atlantism, ceva mai diferită decât atlantismul clasic cu care ne-am obișnuit din anii 1990 și 2000. 

Atlantismul adaptativ pe care îl propun eu pornește de la nevoia de recalibrare a echilibrului strategic dintre SUA și UE în politica externă a României. În acest sens, are câteva linii directoare: 

În primul rând, spre deosebire de atlantismul clasic, care a privilegiat aproape automat pozițiile americane și a tratat UE ca actor secundar în materie de securitate, atlantismul adaptativ pe care îl propun recunoaște că România nu își mai permite o astfel de dependență unilaterală, mai ales dacă există riscul real al unei replieri americane. 

Parteneriatul strategic cu SUA rămâne esențial, dar trebuie dublat de investiții politice, diplomatice și de securitate în interiorul UE, nu doar ca plan de rezervă, ci ca pilon cu adevărat complementar. 

În al doilea rând, atlantismul adaptativ cere ca România să acționeze proactiv, să proiecteze inițiative, să contribuie la formarea agendei comune, fie în NATO sau în UE. Asta stă în contrapondere cu pozițiile reactive caracteristice atlantismului clasic, care reacționează la inițiativele SUA, rareori generează propuneri proprii. 

„Nu cred că putem schimba decizia replierii forțelor convenționale americane, dar este importantă să o amânăm cât mai mult” 

– În 16 mai, ambasadorul SUA la NATO, Matthew Whitaker, a anunțat oficial că Statele Unite vor începe discuțiile cu aliații europeni pentru a reduce trupele americane din Europa în cursul acestui an. Ne așteptam la asta, au existat mai multe semnale. Cum ar trebui să abordeze Bucureștiul această problemă și la ce ar trebui să ne așteptăm? Putem să schimbăm ceva?
– Replierea forțelor convenționale americane era pe agendă de peste un deceniu, de pe vremea când Barak Obama anunța „pivotul către Asia” al SUA, dar a devenit cu adevărat tangibilă abia la sfârșitul lunii ianuarie, când SUA au semnalizat clar că o să își retragă forțele convenționale, cel puțin în parte. 

Europenii trebuie să învețe să se apere singuri, după cum ne reamintesc mereu prietenii noștri americani. Și adevărul este că nu avem niciun motiv pentru care nu am putea să facem asta.

Problema principală ține de temporizare – de calendarul replierii. Nu cred că putem schimba decizia replierii forțelor convenționale americane, dar este important să o amânăm cât mai mult. Dacă se întâmplă prea repede, în doar 3-5 ani, atunci riscăm să rămânem descoperiți în ceea ce privește capacitatea de descurajare aliată. 

Ideal ar fi ca România, alături de partenerii noștri europeni, să negocieze cu SUA o repliere graduală, pe un termen mai lung de 10-15 ani. Asta ne-ar permite să compensăm pierderile cauzate de replierea americană și să nu afectăm capacitatea de descurajare și apărare aliată.

România nu poate bloca decizia americană în ansamblul ei, dar o poate modela în detaliu: de unde vor fi relocate trupele, care sunt zonele de interes operațional, ce tipuri de rotații vor continua. Dacă venim cu o ofertă coerentă de securitate regională, dublată de capacitate politică internă și de parteneriate economice cu SUA, am putea rămâne pe radarul strategic al Washingtonului.

Atlantismul adaptativ înseamnă tocmai acest lucru: să nu fim spectatori ai retragerii, ci actori ai reconfigurării. Să dovedim că România nu e doar un consumator de securitate, ci un furnizor de stabilitate, așa cum ne place să spunem.

Ce este „în deserviciul nostru, atât la nivel internațional, cât și intern”

– Ar trebui să schimbe noua administrație ceva în abordarea privind Ucraina? Nicușor Dan a sugerat o continuitate. Poate desecretizarea ajutorului oferit de România? Mulți au cerut-o.
– Poziția României față de Ucraina este, la nivel principial și strategic, cea corectă. La nivel principial, Ucraina este o țară atacată, cu populația civilă hărțuită și omorâtă sistematic de un regim care încalcă flagrant dreptul instituțional. 

Singura opțiune legitimă, umană, a României este să sprijine capacitatea Ucrainei de a se apăra în fața barbariei rusești. La nivel strategic, este în interesul nostru de securitate ca Ucraina să țină forțele rusești cât mai departe de granițele noastre și ale Republicii Moldova. 

Deci orice ajutor sau sprijin îl oferim Ucrainei, îl oferim și din oportunism, pentru că ne ajută pe noi în mod direct. Nu vrem să avem graniță cu rușii; știm ce se întâmplă când ai graniță cu Rusia din propria noastră istorie zbuciumată.

Însă acest raționament trebuie explicat societății. O mare parte din populație trăiește cu anxietăți legate de războiul din Ucraina și trebuie comunicat clar că îi ajutăm pe ucraineni tocmai pentru ca războiul să nu ajungă la noi. Dacă nu i-am mai ajuta, nu avem nicio garanție că războiul nu ar ajunge și în Republica Moldova sau la granițele noastre. 

Ca parte a aceluiași exercițiu, cred că ar fi indicat ca noul președinte să ceară desecretizarea ajutorului militar pentru Ucraina.  Acesta este destul de consistent, dar ținut la secret. Iar acest lucru este în deserviciul nostru, atât la nivel internațional cât și intern. 

Internațional, nu putem să arătăm aliaților și opiniei publice globale cât de mult sprijină, material și nu doar retoric, România țara vecină. S-a văzut asta și în interviul de la CNN al președintelui Dan. Iar intern, secretizarea duce la tot felul de teorii ale conspirației, permite proliferarea a tot felul de narațiuni care duc la instabilitate politică și polarizare. 

„Noi avem obiceiul de a ne ralia pozițiilor altora”

– România a fost prezentă la luarea deciziilor privind Ucraina, dar un nucleu al UE s-a constituit, prin Franța, Germania și Polonia. Poate România să se alăture? Avem totuși o graniță cu Ucraina și un interes major de securitate? Avem resurse pentru a contribui la politica externă și de securitate a UE?
– Pentru a ne putea alătura acestui nucleu, care include și Marea Britanie, chiar dacă nu mai este în UE, trebuie să dovedim că avem ce pune pe masă. 

Noi avem obiceiul de a ne ralia pozițiilor altora, nu de a fi proactivi și de a veni cu propriile inițiative, idei, propuneri pentru probleme comune, nu doar cele care ne afectează doar pe noi – o caracteristică elementară a atlantismului clasic românesc.

Dacă am arăta că avem capacitatea de a contribui cu idei, cu soluții la probleme colective, că avem capacitatea de a mobiliza resurse și de a avea o viziune compatibilă cu a celorlalți, sunt sigur că am avea o șansă de a fi băgați în seamă mai mult. 

Dar pentru asta trebuie să mobilizăm resurse intelectuale și materiale adecvate pentru probleme care nu ne afectează doar pe noi, ci și pe ceilalți. Și sunt oameni mulți în MAE care au capacitatea de a veni cu astfel de contribuții, dar cultura organizațională și preferințele politicienilor au avut până acum un efectiv de inhibare. 

Asta se poate schimba, dar presupune adaptare și proactivitate. Anul acesta, spre exemplu, bugetul MAE a fost redus cu 20%. Nu poți face politică externă, nu poți performa în diplomație dacă nu investești suficient. 

– Apropo de asta, am văzut condițiile impuse de Rusia Ucrainei pentru un armistițiu. Am văzut și că, la un moment dat, potrivit informațiilor neoficiale, SUA ar fi părut dispuse să recunoască controlul Rusiei asupra Crimeei. Asta ar fi o problemă pentru România, nu? Care ar fi de fapt pericolele pentru România care vin dinspre aceste negocieri? Ar putea să facă ceva noua administrație de la București pentru a influența lucrurile?
– Da, ar fi o problemă serioasă pentru România, iar pericolele nu sunt doar simbolice. O eventuală încheiere a unui armistițiu între Rusia și Ucraina pe baza recunoașterii formale, oficiale a anexării ruse a Crimeei ar crea un precedent periculos. 

Acceptarea formală a ocupației ruse subminează principiul inviolabilității frontierelor, un principiu esențial pentru România, având în vedere vulnerabilitățile din Republica Moldova și statutul special al regiunii transnistrene. Dacă Rusia obține un câștig teritorial legitim prin agresiune, acest model poate fi reactivat oriunde în regiune, inclusiv la Marea Neagră.

România trebuie să formuleze linii roșii explicite în cadrul NATO și UE: niciun acord care recunoaște ocupația rusă nu este acceptabil. Pe aceste teme se bucură de un larg consens european și global. 

Totodată, orice compromis geopolitic care legitimează prezența Rusiei în Crimeea riscă să reactiveze conflictul juridic și geopolitic în jurul Insulei Șerpilor și a resurselor energetice maritime. România trebuie să trateze această posibilitate ca o amenințare strategică multiplă, economică, energetică și de suveranitate. 

Un spațiu maritim contestat și nesigur va descuraja investițiile occidentale în perimetrele offshore românești și va afecta planurile de exploatare a gazelor din Neptun Deep, la care România își leagă în parte strategia de securitate energetică și independență față de importurile din Est. 

Rusia a folosit deja în trecut argumente „de securitate” pentru a restricționa navigația și explorarea în aceste ape.

„Nicușor Dan ar face bine dacă ar promova o politică externă față de Moldova care să fie lipsită de aroganță”

– Maia Sandu și Nicușor Dan par să aibă deja o legătură puternică. În toamnă, Republica Moldova organizează alegeri parlamentare, iar un nou guvern PAS, pro-european, nu este garantat. Ce ar trebui să schimbe administrația Nicușor Dan în relația cu Republica Moldova, dacă e cazul, și cum vedeți relațiile viitoare în cazul în care opoziția de la Chișinău va ajunge la guverare?
– Nicușor Dan are ocazia să redefinească relația cu Republica Moldova într-un registru mai instituționalizat, mai puțin personalizat și mai pregătit pentru incertitudine politică. 

Legătura personală dintre Dan și Maia Sandu este un atu diplomatic, dar nu suficient pentru a ancora relația într-o arhitectură de durată. În perspectiva alegerilor parlamentare din toamnă, care ar putea aduce opoziția prorusă la guvernare, Bucureștiul trebuie să treacă de la un modus operandi bazat pe afinități politice la o strategie de stat pe termen lung.

România trebuie să susțină orice actor care are o orientare clară pro-europeană și pro-democratică din Republica Moldova. 

Mai presus de susținerea unor persoane, căci România a susținut și susține multe, Bucureștiul trebuie să susțină și să promoveze principii și o viziune clară legată de ce vrea să obțină în relația cu Moldova și cu populația dintre Prut și Nistru, care doar în parte se identifică cu România, cel puțin momentan. 

Nicușor Dan ar face bine dacă ar promova o politică externă față de Moldova care să fie lipsită de aroganță sau sentimente de superioritate. Oamenilor de la Chișinău nu le place să fie dădăciți și Bucureștiul nu se află deloc în poziția de a da prea multe lecții moldovenilor. Mai degrabă am avea noi niște lecții importante de învățat de la instituțiile și politicienii moldoveni. 

Cea mai mare greșeală

– Care ar fi cea mai mare greșeală pe care ar putea să o facă Nicușor Dan în materie de politică externă și de securitate?
– Cea mai mare greșeală pe care Nicușor Dan ar putea să o facă în materie de politică externă și securitate ar fi să adopte o atitudine pasivă și reactivă, lăsând România să navigheze fără o strategie proprie clar definită într-un context internațional marcat de incertitudine, competiție geopolitică și replierea treptată a SUA din Europa.

Această greșeală ar putea lua forma unei supraestimări a sprijinului extern, bazate doar pe afinități personale, fără investiții concrete în instituții, apărare și alianțe regionale. 

Într-o astfel de situație, Bucureștiul ar rămâne un simplu spectator, iar costurile politice, economice și de securitate ar putea fi greu reversibile.

– Ați spus (într-o postare pe Facebook) că președintele trebuie să se concentreze pe elaborarea noii strategii naționale de apărare într-o manieră deschisă, cu o amplă dezbatere publică ce implică nu doar structurile de apărare. Și că ea trebuie să aibă un accent important pus și pe reformarea și revitalizarea industriei de apărare. Ce ar trebui să conțină strategia în mod deosebit?
– La nivel de obiective, strategia va trebui să includă elemente precum protejarea integrității naționale sau a caracterului democratic al națiunii române. 

Este important ca noul document să nu mai includă o lungă listă de obiective, ci să se concentreze pe cele principale, pentru a oferi claritate. 

În ceea ce privește diagnoza, documentul va trebui să se concentreze pe tabloul strategic și să listeze cele mai importante amenințări, riscuri și vulnerabilități. Spre exemplu, revizionismul rusesc este, în prezent, cea mai importantă amenințare la adresa securității naționale. 

Potențiala repliere a SUA din Europa reprezintă, acum, cel mai important risc la adresa securității naționale prin implicațiile sale pentru noi. După ce planificatorii au stabilit lista de obiective și au desenat tabloul strategic, vor trebui să genereze un concept strategic, o logică de acțiune integrată la nivelul întregului stat. 

Asta, ideal, după o dezbatere inter-instituțională și cu experți din mediul academic și de think tank, care să ofere idei riguroase și noi cu privire la ce elemente de „mare strategie” ar trebui să aibă România în anii ce urmează. 

Eu aș sugera chiar ca președintele Nicușor Dan să implementeze în România un exercițiu de tipul Proiectului Solarium al Președintelui Eisenhower, ca un model pentru planificarea competitivă a securității naționale. În final strategia va trebui să fie tradusă în măsuri de implementare și monitorizare. 

Pe scurt, strategia trebuie să conțină prioritizare clară a obiectivelor, diagnostic serios al amenințărilor și vulnerabilităților, logică coerentă de acțiune, o alocare realistă de resurse pentru implementare și un mecanism de monitorizare. 

Și aș mai completa că, în ceea ce privește gândirea strategică românească, eu aș abandona conceptul de securitate extinsă, care s-a dovedit extrem de toxic pentru democrația românească, dar și pentru capacitatea de acțiune a instituțiilor din sfera securității naționale. 

„Avem nevoie ca banii pe care îi investim în apărare să producă locuri de muncă bine plătite și creștere economică și aici, la noi acasă”

– Ce presupune reformarea industriei de apărare? E un subiect care apare frecvent în discuție, mai ales că ne pregătim să cheltuim tot mai mulți bani pentru apărare și securitate, o problemă complicată pentru bugetul României.
– Reconstrucția industriei de apărare trebuie să fie un element fundamental al gândirii strategice ce trebuie să stea în spatele noii strategii. Asta trebuie să implice, spre exemplu, trecerea de la un conglomerat de uzine sub-finanțate, concentrate pe licențe vechi, la un ecosistem tehnologic competitiv, integrat în lanțurile de producție NATO și UE.

În plan instituțional, ROMARM ar trebui divizat în entități viabile, cu guvernanță corporativă modernă și acces la piața de capital, iar noua agenție ARCTIS (Agenţia Română de Cooperare Tehnologică şi Industrială pentru Securitate şi Apărare) să negocieze offset real, transfer de tehnologie și producție locală de peste 40% la fiecare achiziție externă, chiar dacă crește costul total. 

Este de o importanță fundamentală pentru viitorul economic al României ca, odată ce creștem substanțial cheltuielile pentru apărare, aceste alocări bugetare să devină un multiplicator economic (în termeni de creștere de PIB, locuri de muncă calificate, exporturi) și nu doar o cale pentru ieșirea netă de valută către furnizori externi.

Avem nevoie ca banii pe care îi investim în apărare să producă locuri de muncă bine plătite și creștere economică și aici, la noi acasă. 

Asta poate implica, așa cum spuneam, o producție locală de peste 40% din fiecare achiziție externă, un buget substanțial pentru cercetare-dezvoltare ancorat în comandă militară și care să dezvolte consorții între universități, firme românești de drone, spre exemplu, și centre de testare ale MApN. 

Având în vedere deficitele structurale ale statului, trebuie să ne gândim serios la mobilizarea capitalului privat prin sprijinirea start-up-urilor militare, precum Orbotix, o companie românească de drone care a fost nevoită să se mute în Polonia datorită condițiilor de piață mai bune.

Totodată, dintr-o perspectivă regională, o opțiune bună ar putea să constea și în crearea unor clustere tehnologice cu Polonia, cu care împărtășim o viziune foarte compatibilă, sau cu Turcia și Bulgaria, cu care împărtășim o preocupare pentru securitatea la Marea Neagră.