Președintele-cetățean Nicușor Dan și de ce societatea civilă contează
Odată cu alegerea lui Nicușor Dan, președintele intrat luni, 26 mai 2025, în funcție, avem primul președinte-cetățean din istoria post-aderare a regiunii, scrie, într-un op-ed publicat de HotNews, Mihaela Herbel, doctor în relații internaționale la Universitatea Babeș-Bolyai și cercetător.
În 1999, Timothy Garton Ash argumenta că „Europa Centrală” a fost un construct cultural reșapat și folosit politic în anii ’90 de către statele Grupului de la Vișegrad pentru a legitima simbolic „reîntoarcerea în Europa” a fostelor țări comuniste.
Dincolo de un simplu trop geografico-cultural de sorginte interbelică, reconectarea la această identitate central-europeană a oferit, în acel moment, și o justificare pentru excluderea României din primele etape ale negocierilor de aderare, pe care statele Vișegrad le sperau cât mai rapide.
Această decuplare simbolică a României de „Europa Centrală” a avut consecințe politice durabile, contribuind la poziționarea ei, alături de Bulgaria, ca stat întârziat în procesul integrării euro-atlantice. De altfel, această asociere s-a menținut până în prezent, reflectându-se inclusiv în parcursul comun spre aderarea la Spațiul Schengen.
Dan, primul președinte-cetățean din istoria post-aderare la UE
La peste trei decenii de la această decuplare politică de Europa Centrală — produsă, parțial, din vina internă a României — țara îl alege, în 2025, ca președinte pe Nicușor Dan, fost activist civic și primul „președinte-cetățean” din istoria post-aderare a regiunii.
Alegerea sa are o semnificație profund simbolică. Așa cum au remarcat mai mulți comentatori, victoria sa reprezintă un indicator de maturizare a unei culturi civice europenizate, formată și consolidată în condiții mult mai dificile decât în cazul celor din Europa Centrală.
Mai mult, succesul său electoral este cu atât mai remarcabil cu cât a fost obținut în fața a două forțe formidabile: pe de o parte, un sistem politic post-comunist care a dat naștere unui regim hibrid; pe de altă parte, o opoziție populistă, anti-europeană, alimentată de influența rusă. Interferența a fost vizibilă nu doar în campania pentru alegerile anulate din 2024, ci și în cea din 2025, menită să reconfigureze politica externă a României, inclusiv sprijinul pentru Ucraina și Republica Moldova.
Un posibil început al unui nou val de redemocratizare în regiune
Această alegere intervine într-un moment în care democrația liberală traversează o perioadă de recul global, după peste 15 ani de autocratizare progresivă, un proces care a început chiar din Europa de Est la finalul anilor ’90 (Lührmann and Lindberg 2019).
În acest context, articolul de față analizează implicațiile alegerilor din România pentru starea democrației regionale și extrage câteva lecții relevante.
Argumentul central este că victoria unui președinte provenit din societatea civilă poate constitui nu doar o formă de rezistență în fața tendințelor autocratice, ci și un posibil început al unui nou val de redemocratizare în regiune.
Totuși, confirmarea acestei tendințe depinde de o serie de alegeri-cheie: scrutinul prezidențial din Polonia (iunie 2025), alegerile legislative din Republica Moldova (septembrie 2025) și, mai ales, alegerile parlamentare din Ungaria, programate pentru primăvara lui 2026.
Unde ne aflăm – starea democrației occidentale
Democrația globală se află într-o perioadă de recul vizibil. Primele semne ale acestei tendințe au apărut încă din a doua jumătate a anilor ’90, atunci când valul de democratizare declanșat de annus mirabilis 1989 nu a reușit să cuprindă decât parțial fostul spațiu sovietic și a întâmpinat dificultăți chiar și în Europa Centrală și de Est (Lührmann and Lindberg 2019).
Totuși, manifestările clare ale acestui recul au devenit evidente abia după criza economică globală din 2008. Atunci democrații considerate aproape consolidate, precum Ungaria, au început să vireze într-o direcție iliberală.
În 2010, partidul Fidesz, condus de Viktor Orbán, ajunge la putere în Ungaria. În decurs de un deceniu, regimul său transformă fundamental arhitectura constituțională a țării. De la o democrație considerată consolidată, Ungaria este reclasificată de agenții internaționale de profil drept un regim hibrid.
Fidesz a capturat sistematic instituțiile statului, profitând de o prevedere legală care permite amendamente constituționale cu o majoritate de două treimi din parlament — un prag despre care arhitecții constituției ungare din anii ’90 considerau că nu putea fi atins de niciun partid în alegeri libere.
Totuși, pe fondul nemulțumirilor sociale generate de criză, Fidesz a obținut această super-majoritate, care i-a permis să opereze o „captură constituțională” a statului (Bozóki and Hegedűs 2018), transformând regimul politic al țării.
Capturare nu prin „terapie de șoc”, ci „pas cu pas”
Această transformare, pe care Bálint Magyar (Magyar 2016) o descrie drept trecerea către un „stat mafiot”, nu s-a realizat prin metode brutale, ci printr-o strategie incrementală, pas cu pas — ceea ce în literatura de specialitate este cunoscut drept „acaparare a puterii executive” (eng. executive aggrandizement) (Bermeo 2016): o extindere treptată a prerogativelor executive până la acapararea întregului aparat de stat.
Un exemplu semnificativ în acest sens îl constituie capturarea instituțiilor-cheie precum Ministerul de Externe și armata — structuri populate anterior cu profesioniști socializați în spiritul normelor europene, care puteau reprezenta un obstacol pentru agenda autoritară a guvernului. Începând cu 2015, aceste instituții sunt sistematic epurate de cadrele pro-europene, înlocuite cu loialiști Fidesz (Müller and Gazsi 2023).
Democrația nu este garantată
Pentru o vreme, cazul ungar a părut un fenomen singular în spațiul euro-atlantic, iar termenii de comparație erau căutați mai degrabă în afara Europei, în America Latină sau alte regiuni cu democrații fragile. Explicația predominantă pentru succesul autocratizării în Ungaria a fost aceea că democrația ungară nu era încă pe deplin consolidată. Conform înțelepciunii convenționale, o democrație consolidată ar fi trebuit să reziste unor astfel de derive prin forța instituțiilor sale.
Însă, ceea ce ne arată evoluțiile recente din Statele Unite, în special sub al doilea mandat al lui Donald Trump, este că rezistența la autocratizare nu este garantată nici măcar în cea mai longevivă și consolidată democrație liberală a lumii.
Chiar dacă structura federală a SUA ar putea să pară un avantaj în fața centralizării puterii, aceasta se confruntă cu mari provocări. Spre exemplu, rezistența guvernatoarei statului New York în fața deciziilor controversate ale administrației federale arată că nivelul sub-național poate juca un anumit rol în limitarea puterii guvernului federal (Oreskes 2025). Totuși, rămâne de văzut dacă întregul sistem conceput de părinții fondatori va fi suficient de robust pentru a limita o posibilă autocratizare sistemică.
Cert este că aceste evoluții pun sub semnul întrebării chiar conceptul de „democrație consolidată” — o noțiune tratată până de curând ca un garant al rezilienței democratice.
Cum am ajuns aici – valul de autocratizare
Există multiple cauze care au condus democrația globală în impasul actual și care obligă științele politice să regândească concepte considerate stabile, precum cel de „democrație consolidată”.
Procesul de autocratizare la care asistăm acum pune sub semnul întrebării ipoteza centrală potrivit căreia, odată ce democrațiile ating un anumit nivel de consolidare, traiectoria lor devine ireversibilă — ceea ce se bazează pe presupunerea că regulile jocului democratic sunt atât de bine înrădăcinate încât nimeni nu le-ar mai putea contesta în mod serios. Acest cadru teoretic s-a clătinat sub influența a trei fenomene majore:
- Criza economică din 2008
- Ascensiunea populismului global
- Apariția unei „internaționale” anti-liberale care contestă ordinea internațională globală.
Criza economică din 2008 a avut atât efecte economice directe, cât și urmări politice profunde. Măsurile de austeritate impuse în numeroase state au generat nemulțumiri sociale masive, deschizând drumul unor noi actori politici – în special partidele populiste – care, în mai puțin de un deceniu, s-au transformat într-un fenomen global, accelerat apoi de pandemia de COVID-19.
Când viitorul copiilor e mai puțin prosper decât trecutul părinților
Din punct de vedere economic, această criză a constituit apogeul unei stagnări a dezvoltării economice și a dus la crearea unor generații, ajunse la maturitate – în special milenialii – care, în multe cazuri, câștigă fie mai puțin decât părinții lor, fie beneficiază de mai puțină securitate economică decât aceștia (Inglehart and Norris 2016).
În plus, criza a accentuat ruptura dintre liberalismul economic și cel politic. În timp ce dereglementarea și încrederea excesivă în piețe au dus la colapsuri economice sistemice, liberalismul politic a încercat să protejeze drepturile individuale axându-se tot mai mult pe teme identitare, ceea ce a dus la alienarea unei părți semnificative a electoratului său (Mounk 2018).
Rețelele sociale, ca purtător al mesajului emoțional
Din punct de vedere social, criza a generat două dinamici paralele. Pe de o parte, ea a produs o „clasă precară” de lucrători, vizibilă și în România, care, confruntată cu insecuritatea economică, cere acum un rol mai activ al statului în economie și este tot mai receptivă la mesaje naționaliste — o formă indirectă de solicitare a protecției statului (Tamir 2020).
Pe de altă parte, acest electorat s-a dovedit extrem de permeabil la discursul populist, livrat într-un stil mult mai emoțional și spectaculos decât cel practicat de elita politică tradițională.
Odată cu explozia rețelelor sociale, retorica populistă a fost rapid diseminată online, mai ales în timpul pandemiei.
Problema politică a devenit și mai gravă în momentul în care cererile economice ale acestei clase sărăcite de criză s-au întâlnit cu retorica naționalistă a populismului de dreapta. Lipsea doar un liant ideologic care să unească aceste revendicări: suveranismul.
Acesta a funcționat ca un agregator conceptual capabil să genereze nu doar simpatie, ci și mișcări sociale cu potențial destabilizator. Promovat inițial de regimul de la Kremlin prin conceptele de „democrație suverană” și apoi de „suveranism” (Comunitatea Liberala 2025) ca alternativă la globalizare și liberalism, discursul a fost rapid preluat de partidele populiste din Europa și dincolo de ea.
„Axa Autocraților”
Deși mișcările populiste afectează inițial doar statele naționale — precum Ungaria —, printr-un efect de domino, ele încep să influențeze inclusiv democrații consolidate din Occident.
Pericolul devine global atunci când acești actori – statali sau non-statali – nu mai acționează izolat, ci încep să coopereze în mod concertat. Este ceea ce Anne Applebaum (Applebaum 2024) numește „axa autocraților” – o rețea transnațională de state, partide și persoane care colaborează pentru a submina democrația liberală, nu doar în interiorul frontierelor naționale, ci la scară globală.
Din această rețea fac parte diverși actori– de la Rusia și China, până la Ungaria, partidul AUR din România, formațiuni de dreapta radicală din America Latină, inclusiv partidul „Nuevas Ideas” al președintelui Nayib Bukele din El Salvador – toți conectați, într-o formă sau alta, la discursul și rețelele mișcării MAGA din Statele Unite (Abrahamsen et al. 2024). În acest fel, ceea ce părea inițial o reacție locală la globalizare devine o ofensivă globală împotriva întregii ordini liberale postbelice.
Cum oprim reculul democratic?
Toate aceste evoluții erau deja bine consolidate atunci când lumea occidentală a început să conștientizeze dimensiunea reală a amenințării.
Până la votul pentru Brexit și alegerile prezidențiale din SUA în 2016 – ambele marcate de interferențe rusești – „internaționala suveranistă” era deja în plină ascensiune. Ea a câștigat alegeri în diverse state printr-o retorică ce combina:
- Suveranismul (în esență, o poziție anti-elite globale și anti-ordine internațională liberală)
- Naționalismul (cu accente ce reînvie tradiții interbelice adesea cu iz fascist)
- Populismul (opoziția fundamentală între „poporul pur” și „elitele corupte”) (Mudde 2004).
În momentul în care elitele liberale occidentale au realizat pe deplin amploarea și coerența acestei mișcări autocratice globale, întrebarea esențială a devenit: cum putem salva democrația liberală? (Applebaum 2024).
Mai mult, cum putem apăra ordinea internațională liberală postbelică – la nivel național, dar și internațional – în fața unui asalt fără precedent care nu doar câștigă alegeri, ci preia controlul instituțiilor și implementează politici cu accente autoritare?
Evenimentele din Serbia și din Turcia
Un prim răspuns conceptual a fost cel al rezistenței în fața autocratizării (Tomini, Gibril, and Bochev 2023). Acesta s-a conturat pe baza experiențelor din state precum Ecuador sau Tunisia și a constat în general în mobilizări civice care s-au transformat în proteste de masă.
Asemenea mișcări – vizibile recent în Georgia sau Serbia – pot atrage atenția presei internaționale și obține un anumit grad de sprijin extern. Cu toate acestea, rezultatele lor rămân inegale. Pe de o parte, pentru că Vestul este adesea distras de propriile crize politice; pe de altă parte, pentru că presiunea normativă pe care Occidentul o poate exercita asupra regimurilor autoritare este tot mai slabă, mai ales atunci când administrația americană nu mai sprijină nici măcar tacit democratizarea, așa cum a făcut-o în timpul Primăverii Arabe (Rhodes 2018), ci devine chiar ostilă acestor mișcări.
Un exemplu recent este protestul masiv din Turcia, izbucnit după arestarea primarului Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, pe 19 martie 2025. Surse din Congresul american (Gönül Tol [@gonultol] 2025) și opoziția turcă (Medya News 2025) sugerează că președintele Erdoğan ar fi obținut cel puțin un acord tacit pentru acțiunea sa represivă în urma unei convorbiri telefonice cu președintele Trump.
În plus, chiar și atunci când protestele de stradă sunt masive, ele au totuși nevoie de o opoziție politică organizată și capabilă să câștige alegeri, iar aceasta este o condiție dificil de îndeplinit în state unde scena politică este complet dominată de partidul aflat la putere, iar opoziția este marginalizată, așa cum se întâmplă în regimurile hibride.
Cazul Maia Sandu
Primul semn clar că opoziția, fie că vine din sfera politică sau din societatea civilă, poate obține totuși victorii electorale semnificative în regimuri hibride a venit din Moldova, în 2020, când Maia Sandu a câștigat președinția împotriva unei oligarhii susținute de Rusia. Cu toate acestea, cazul moldovenesc are specificitățile sale și nu oferă neapărat o rețetă generalizabilă.
O a doua lecție valoroasă a venit din Polonia, în 2023, când Coaliția Civică a reușit să învingă partidul Lege și Justiție, formând un guvern pro-european condus de Donald Tusk, după un deceniu de guvernare conservatoare care a erodat democrația poloneză. Totuși, și în acest caz există limite de transferabilitate: Polonia este un stat membru al UE, care are o tradiție de rezistență civică anti-autoritară solidă, formată încă din perioada Solidarității și care a avut o opoziție puternică prezentă pe tot parcursul guvernării PiS.
Lecția României: societatea civilă contează
Cazul care se conturează însă drept cel mai relevant din perspectiva construirii unei posibile strategii de înfrângere electorală a autoritarismului este cel al României, unde, în mai 2025, după anularea unei prime runde de alegeri prezidențiale din cauza interferenței ruse, a fost ales un președinte provenit din societatea civilă – un „președinte-cetățean”.
Dacă există o lecție majoră pe care România o oferă celor care caută soluții pentru a contracara autoritarismul, aceasta este următoarea: societatea civilă contează. Dacă partidele sunt slăbite sau capturate, iar opoziția instituțională este fragilă, societatea civilă poate deveni actorul decisiv în lupta pentru democrație, pentru că se poate mobiliza atât de puternic încât să câștige alegeri.
O dublă victorie
Faptul că România a reușit să aleagă ca președinte un reprezentant al societății civile, Nicușor Dan – fost activist civic și ulterior primar al capitalei – este remarcabil din mai multe puncte de vedere.
Înainte de a intra în politică, Nicușor Dan a avut un rol esențial nu doar în ONG-urile de urbanism, ci și în mișcările sociale pentru democratizare care au marcat România începând cu a doua jumătate a anilor 2000.
Alegerea sa marchează o premieră: România este primul stat din Europa de Est post-aderare care a ales un „președinte-cetățean”, trimițând astfel un semnal de speranță în regiune și dincolo de ea. Acest gest simbolic a amplificat peste noapte soft power-ul României pe plan internațional.
După cum a remarcat chiar președintele în discursul de după confirmarea rezultatului, această victorie este înainte de toate una a societății civile pro-europene. Mai impresionant este faptul că această societate civilă nu s-a confruntat cu un singur oponent, ci cu două forțe redutabile.
Când partidele clasice deformează scena competiției
Pe de o parte, încă din 2021, România a intrat într-o logică de regim hibrid (Economist Intelligence Unit 2025), în care principalele partide – PSD și PNL – au acaparat scena politică și instituțiile statului, marginalizând opoziția pro-europeană (liberalii de la USR și REPER). Pe de altă parte, o mișcare socială naționalistă convertită într-o opoziție suveranistă extrem de activă, reprezentată de figuri precum Călin Georgescu și George Simion, a beneficiat de sprijin fățiș nu doar din partea PSD (Coșlea 2025) sau PNL (Neag et al. 2024), ci și din partea Kremlinului și a mișcării MAGA din SUA.
Un alt aspect remarcabil este faptul că societatea civilă pro-europeană nu a generat, în ultimii ani, mișcări sociale de stradă de amploare – ultima de acest tip fiind cea din 10 august 2018, în timpul regimului Dragnea.
Particularitatea României constă în altceva: societatea sa civilă a trecut printr-un proces de instituționalizare politică timp de aproape un deceniu, început după tragedia de la Colectiv.
Experiența guvernului tehnocrat instalat ulterior sub conducerea lui Dacian Cioloș (2015–2016) a reprezentat primul contact direct, din interior, al societății civile cu administrația.
Mai mult, în 2016, ONG-ul „Uniunea Salvați Bucureștiul” s-a transformat în partid politic sub conducerea lui Nicușor Dan, reușind să intre atât în consiliile locale, cât și în Parlament. De atunci, societatea civilă a continuat să se instituționalizeze politic, prin participarea activă în USR, REPER, dar și prin pătrunderea unor reprezentanți în partidele tradiționale, precum PNL și PSD.
Ajutorul UE
Această evoluție a devenit posibilă în contextul aderării României la Uniunea Europeană. În timpul comunismului, regimul Ceaușescu a suprimat orice tentativă de organizare civică și deci, spre deosebire de Solidaritatea poloneză, România nu a avut, în această perioadă, o tradiție de mobilizare civică care să îi influențeze parcursul postcomunist (Parau 2009).
Apoi, în anii ’90, societatea civilă a avut un start dificil, marcat de reprimarea brutală a mișcării pro-democrație din Piața Universității de regimul Iliescu. După aderarea la UE, însă, s-au creat premisele pentru dezvoltarea unei societăți civile prin mecanismele instituționale de consultare și prin accesul la fonduri europene.
Totuși, acest proces nu a dus automat la formarea unei societăți civile autentice. Pentru a răspunde formal obligației de consultare a sectorului terțiar în formularea politicilor publice, adoptată în contextul aderării, statul român a creat o societate civilă paralelă (Soare and and Tufiș 2021), adesea formată din persoane apropiate de instituții.
Ceea ce a oferit însă Uniunea Europeană cu adevărat valoros societății civile românești a fost un instrumentar strategic: internaționalizarea. Aceasta a însemnat atât capacitatea de a face lobby la nivel european, cât și accesul la experiențele și lecțiile învățate din alte campanii civice din Europa de Vest (Parau 2009).
Instituționalizarea protestului
Prin urmare, lecția pe care România o oferă actorilor pro-democrație care se confruntă cu tendințe autocratice este clară: nu este suficientă mobilizarea de stradă. Este esențială instituționalizarea, atât în afara, cât și în interiorul câmpului politic.
Fie prin intrarea în partidele existente, fie prin formarea unora noi, societatea civilă trebuie să devină un actor politic în sine, capabil să se auto-organizeze, dar și să influențeze democratizarea, conform definiției date de către gânditorii din Solidaritatea poloneză care au introdus acest concept în anii `80 (Arato 1981) .
În concluzie, alegerea lui Nicușor Dan ca președinte marchează un moment cu adevărat istoric pentru România: pentru prima dată, capitalul politic acumulat de societatea civilă în ultimele două decenii se transformă în capital instituțional la cel mai înalt nivel al statului.
Această evoluție nu are doar o semnificație internă, ci transmite un semnal puternic întregii Europe Centrale și de Est, unde, în ultimii ani, spațiul civic a fost constant erodat de regimuri iliberale sau hibride (Greskovits 2020).
Lecția românească este că societatea civilă poate face tranziția din stradă spre instituții, de la proteste spre guvernare și că o transformare democratică profundă nu are loc doar ca reacție la crize, ci mai ales printr-un angajament instituțional pe termen lung. De asemenea, România demonstrează că rezistența la valul autocratic nu este suficientă: este nevoie de construirea unor alternative viabile, înrădăcinate în mobilizarea civică, dar capabile să participe la guvernare.
Ce urmează – un val estic de redemocratizare?
Precedentul românesc ar putea fi consolidat pe 1 iunie, dacă în Polonia candidatul pro-european Rafał Trzaskowski – primar al Varșoviei și exponent al unei societăți urbane active – va câștiga turul al doilea al alegerilor prezidențiale. O astfel de dublă victorie, în România și Polonia, ar putea deschide o nouă fază în evoluția Europei de Est, în care forțele pro-europene și pro-democratice ar beneficia de cea mai favorabilă fereastră de oportunitate din ultimul deceniu pentru a inversa tendința de autocratizare declanșată de victoria lui Viktor Orbán din 2010, pe fondul crizei economice globale.
Ceea ce este cu adevărat remarcabil la potențialul acestui nou val de redemocratizare este faptul că el nu mai operează doar prin contagiune între societăți care învață unele de la altele. Alegerile din această perioadă din Europa Centrală și de Est conturează un nou tip de solidaritate: un proces de susținere transnațională între lideri politici cu viziuni și orientări ideologice liberale.
Am văzut acest fenomen în alegerile prezidențiale din România și Moldova, atât în 2024, cât și în 2025. L-am regăsit în sprijinul oferit de Donald Tusk liderului opoziției maghiare Péter Márki-Zay în 2022, când liderii liberali polonezi au participat alături de acesta la mitinguri electorale la Budapesta.
Mai recent, aceeași solidaritate s-a văzut în sprijinul explicit oferit de Tusk – probabil liderul est-european cu cea mai profundă înțelegere a momentului istoric pe care regiunea îl traversează, grație experienței sale în mișcarea Solidaritatea – președintelui Nicușor Dan înainte de alegerile din România.
O vedem, de asemenea, în recenta vizită a președintelui Dan în Polonia, unde l-a susținut pe Trzaskowski cu doar o săptămână înainte de turul decisiv al alegerilor prezidențiale.
Péter Magyar în România
În această arhitectură emergentă a solidarității democratice regionale, Ungaria ocupă un loc cheie.
După mai bine de un deceniu de hegemonie autoritară sub Viktor Orbán, ascensiunea partidului Tisza – care depășește constant Fidesz în sondaje de un an (Bence 2025) – sugerează că o schimbare de guvern și, poate, chiar de regim politic este posibilă în primăvara viitoare.
Apariția lui Péter Magyar, un disident din aparatul guvernamental care îmbină un discurs modern – deși cu unele accente naționaliste –, o ancorare civică autentică și o viziune europeană clară, introduce o componentă esențială în acest nou val de redemocratizare.
Această evoluție nu ține doar de politica internă a Ungariei, ci este profund conectată la procesele democratice din România și Polonia. Magyar s-a poziționat ferm împotriva lui George Simion și, mai ales, împotriva sprijinului primit de acesta din partea lui Viktor Orbán.
Mai mult, între 14 și 24 mai, el a parcurs pe jos drumul de la Budapesta la Oradea, pentru a se întâlni cu comunitatea maghiară din Transilvania – o comunitate esențială în victoria președintelui Nicușor Dan în alegerile din România.
În discursul său din 24 mai de la Oradea, acesta a transmis un mesaj comunității maghiare din România, dar a lansat și o invitație la cooperare pentru noii lideri politici de la București (Zrt 2025). Așadar, poate cel mai important pas în direcția unui val de redemocratizare în regiune ar fi ca liderii liberali de la București și Varșovia să sprijine activ alternativa reprezentată de Péter Magyar și partidul Tisza.
România, actor egal
Așa cum observa Timothy Garton Ash (Ash 1999), ideea de „Europa Centrală” a fost, în perioada postcomunistă, un construct politic menit să deosebească, în cadrul Estului, între „noi” și „ei” – țările considerate pregătite pentru aderare (precum Polonia, Cehia sau Ungaria) și cele percepute drept rămase în urmă, precum România și Bulgaria.
Astăzi însă, alegerea unui președinte provenit din societatea civilă face ca această logică a excluderii să fie, simbolic, răsturnată: România nu se mai întoarce în Europa ca o periferie ce aspiră să prindă din urmă nucleul central, ci ca un actor egal, capabil să contribuie la reconstrucția democratică a întregii regiuni.
În acest nou context, solidaritatea transnațională între lideri liberali din România, Polonia și, posibil, Ungaria devine nu doar expresia unei alianțe politice, ci un liant activ al democrației est-europene. România, cu un președinte-cetățean, nu mai este un caz singular sau periferic, ci devine o piesă centrală și un catalizator într-un posibil nou val de redemocratizare în Europa Centrală și de Est.
Notă: Intertitlurile aparțin redacției HotNews.
Acest text a fost publicat inițial pe platforma Contributors.ro.
INTERVIURILE HotNews.ro