„Umorul nu trebuie să fie zgomotos pentru a fi puternic”. Interviu cu Yuval Robichek, un faimos artist ilustrator care publică în New York Times și Time Magazine

Originar din Tel Aviv, cunoscut pentru ilustrațiile sale minimaliste, dar profund încărcate de sens, Yuval Robichek explorează cu finețe relațiile umane, vulnerabilitatea, ironia și absurdul cotidian. HotNews a vorbit cu artistul israelian despre desenele sale cu umor fin, pe care le poți întâlni în publicații prestigioase precum New York Times sau Time Magazine și care îți rămân în minte mult timp după ce le-ai văzut. 

Yuval Robichek a studiat „Humor in Arts” la School of Visual Arts din New York și de atunci și-a construit o voce artistică inconfundabilă – tandră, subtilă, dar tăioasă când trebuie. Desenele lui sunt traduceri vizuale ale sentimentelor pe care nu le putem pune mereu în cuvinte: distanța dintre doi oameni care se iubesc, golul dintre intenție și gest, sau fragilitatea unei îmbrățișări.

Lucrările sale au fost expuse internațional și au apărut în publicații prestigioase precum The New York Times sau Time Magazine, dar dincolo de recunoaștere, Yuval rămâne fidel esenței: a face artă care atinge, nu care impresionează. Printr-un echilibru fin între umor și melancolie, el ne invită să privim înăuntru – cu un zâmbet ușor și un nod în gât. 

„Fiecare linie trebuie să aibă un scop”

HotNews.ro a stat de vorbă cu Yuval Robichek despre arta minimalistă în era Inteligenței Artificiale și a războiului. 

O linie subțire, un spațiu gol, o atingere suspendată — și dintr-o dată îți aduci aminte de cineva pe care l-ai iubit și nu l-ai înțeles niciodată.

 „Sunt atras de simplitate pentru că impune claritate. Fiecare linie trebuie să aibă un scop. Mă întreb mereu ce este esențial pentru a spune povestea și ce poate fi eliminat fără a-i pierde sensul”, spune Yuval, din studioul lui din Tel Aviv. 

Nu sună a pretenție artistică, ci a disciplină emoțională. Robichek nu desenează cu idei mari în cap, ci cu mici senzații care se transformă în povești. „Pentru mine, tandrețea și umorul sunt profund legate. Viața rar este doar un singur lucru. Încerc să surprind ambele fațete fără să forțez, lăsându-le să coexiste natural în desen”, spune el. 

Această lejeritate atent dozată vine, poate nu întâmplător, din studiile sale de „Umor în artă” de la School of Visual Arts din New York — un titlu care pare o glumă, dar n-a fost. L-a învățat să aibă încredere în subtilitate. 

„Umorul nu trebuie să fie zgomotos ca să fie puternic”. E mai puternic când se strecoară pe nesimțite, alături de vulnerabilitate. „Studiul mi-a oferit unelte pentru a combina umorul cu vulnerabilitatea – ceva care se simte foarte adevărat pentru natura mea”, completează Yuval.

Și tocmai de aici vine magia lucrărilor sale: când te fac să râzi, când te înmoaie puțin. Într-o lume unde toți strigă, el șoptește. Despre intimitate, singurătate, disonanțe blânde. Un cuplu în pat care pare apropiat și totuși atât de departe. Un bărbat care mângâie o siluetă desenată pe perete. Un dans al absenței. „De obicei, conceptele apar în timp ce desenez. Rareori mă așez cu o idee completă. Uneori, o mică emoție sau o imagine apare, iar povestea se construiește în jurul ei”, spune el.

„Arta mea nu e activism și nici evadare”

Tel Aviv-ul lui Robichek nu e doar fundal. E un oraș cu un puls agitat, cu un climat politic intens și cu războiul la ușă. Dar în loc să încarce arta cu manifeste, el alege altceva: să se concentreze pe „momentele umane mărunte”. „Într-un mediu haotic, gesturile cotidiene — o îmbrățișare, o privire — devin și mai puternice și mai demne de a fi capturate.” În loc să fugă, reflectă. În loc să comenteze, ascultă.

„Arta mea nu e activism și nici evadare. E felul meu de a face sens din ce simt, din zgomotul din jur.”

Dar chiar și fără să vrea, vremurile tensionate în care trăim lasă urme. „Da, dar adesea în moduri subtile. Greutatea vremurilor recente se strecoară în lucrări, uneori vizibil, alteori rămânând doar sub suprafață.”

Desene umane în epoca AI

Nu-l sperie inteligența artificială. Nici nu o idealizează. „Ca orice unealtă, totul depinde de cum o folosești. Poate inspira, dar poate duce și la repetiție dacă nu ești atent.” Crede însă că, paradoxal, rolul artistului uman va deveni mai important. „Nu pentru că creăm mai repede, ci creăm din emoții reale și contradicții pe care mașinile nu le pot reproduce.”

El spune că desenează fără să caute validare, dar recunoașterea a venit oricum. New York Times, Time, reviste și galerii. Întrebarea e dacă faima l-a schimbat. 

„Este o mare onoare. Recunoașterea deschide uși, dar îmi amintește și să rămân fidel motivelor pentru care am început să desenez. Mi-a oferit încredere, dar nu a schimbat esența a ceea ce fac. Există întotdeauna o anumită presiune de a fi recognoscibil, dar sunt mai interesat de evoluție. Cred că adevărata creștere vine din curiozitate și deschidere.”

Spațiul dintre doi oameni

Îl întreb care e desenul care îl definește. Nu ezită. „Tip Toe. Două persoane atingând ușor suprafața unei saltele, ca și cum ar fi apă. Ea surprinde echilibrul delicat pe care încerc să-l aduc în lucrările mele – între apropiere și distanță, greutate și ușurință, realitate și imaginație.” Într-un mod straniu, Robichek reușește să spună tot ce contează fără să spună nimic direct.

Asta explică și de ce publicul său e global, din Tokyo până în Timișoara. Emoțiile nu au nevoie de traducere. „Dragostea, singurătatea, speranța, frica — toate există în orice limbă și în orice loc.”

Dar tema la care se întoarce mereu, obsesiv chiar? „Da. Revin adesea la spațiul dintre conexiune și deconectare. La cât de aproape putem fi de cineva și totuși să ne simțim departe. Acea tensiune mă ține curios.” O temă cât o viață de om, aș zice.

Și poate tocmai de aceea ilustrațiile lui nu sunt niciodată doar „drăguțe”. Sunt fărâme de adevăr emoțional, desenate cu o linie care, dacă o urmărești îndeajuns, te duce direct spre ceva ce nu știai că te roade sau doare.