Experiment surprinzător: ce răspuns au dat cei care se declară suveraniști când au fost întrebați ce oameni politici europeni preferă

Ca analist politic, o dilemă cu care mă tot confrunt din noiembrie încoace este următoarea: în țara în care 87.5% declară că trebuie să ne îndreptăm către vest, cum se face că 20% din populația cu drept de vot susține candidați izolaționiști?

• Distingem între politicienii sau cei parte a planului cu tendințe rusești și publicul care îi votează, mult mai numeros și divers. 
• Poate că majoritatea votanților lui Simion nu își doresc RoExit, dar își doresc ca România să devină relevantă în plan internațional.

O majoritate covârșitoare a populației României se declară pro-UE și NATO, dar printre aceștia se regăsesc cetățeni care sunt de acord că „Europa nu există ca entitate” sau că România ar trebui să devină neutră diplomatic. 

Nu sunt adeptul explicațiilor elitiste și moraliste. Nu cred că cetățenii care emit aceste puncte de vedere sunt proști, sau că aceste mesaje aparent contradictorii sunt automat incoerente.

Patru personaje cunoscute: care se suprapun peste valorile europene?

Din acest motiv, am trecut de la a-mi pune întrebări la a pune întrebări. Într-un sondaj desfășurat în colaborare cu Atlas Intel, Centrul pentru Democrație și Bună Guvernare și Fundația EIDOS, am pregătit o serie de întrebări legate de poziția României în plan extern. Premisa inițială de la care am plecat e că în România, cei mai mulți suntem pro-UE și NATO, dar înțelegem lucruri diferite prin acești termeni.

Pentru a testa această idee, am pornit cu o întrebare simplă: care este liderul european care reprezintă cel mai bine valorile europene? Am ales să limitez opțiunile respondenților la doar 4 figuri politice extrem de cunoscute, dar și diverse. 

Prima este Ursula von der Leyen, Președinta Comisiei Europene și întruchiparea instituțiilor UE. 

Am continuat cu Donald Tusk, prim-ministrul Poloniei, un euro-atlantic pro-Ucraina convins. 

Apoi îl avem pe Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei și modelul neutralității diplomatice, dar și pe Vladimir Putin, un inamic vehement al structurilor euroatlantice.

La prima vedere, nimic surprinzător. Președinta Comisiei Europene se află pe primul loc cu o treime din răspunsuri, iar Tusk și Orban sunt la egalitate (17%).

Putin obține doar 3%, iar o altă treime nu se simte reprezentată de niciuna dintre variante (de așteptat, având în vedere că am restrâns opțiunile în mod deliberat).

În schimb, rezultatele devin interesante dacă dezagregăm în funcție de preferințele electorale. Dacă ne raportăm la sprijinul pentru partidele parlamentare, Donald Tusk, modelul de lider național euro-atlantic și pro-Ucraina, a obținut cel mai mare sprijin în rândul votanților POT (34.2%) și AUR (28.1%). 

Dacă ne raportăm la sprijinul pentru candidații din primul tur anulat, Tusk obține un sprijin de 30.6% din partea votanților lui George Simion și 15.3% din partea votanților lui Călin Georgescu.

Ce văd o treime din electoratul suveranist la Donald Tusk, un politician care are puține în comun cu Simion și care a vorbit chiar recent împotriva liderului AUR? 

Modelul liderului puternic și recunoscut internațional

Eu cred că suveraniștii văd un lider est-european care se impune la nivel internațional, o persoană care apare în poze cu liderii europeni și ai lumii, o voce care contează în discutarea problemelor de securitate ale regiunii.

Aceste rezultate mă duc cu gândul la următorul scenariu: cum s-ar fi simțit acești cetățeni dacă se afla și președintele României în poza virală a lui Macron de la Kiev? Oare votanții suveraniști vor ca România să iasă din UE, sau vor ca România să fie pe primul loc în UE? Poate că majoritatea nu își dorește RoExit, dar își dorește ca România să devină relevantă în plan internațional.

Nostalgia după „geniul” diplomatic al lui Ceaușescu 

În această privință, moștenirea pe care o ducem nu e ușoară. Chiar și la 35 de ani de la căderea regimului național-comunist, unii oameni încă mai deplâng „geniul” diplomatic al lui Ceaușescu. 

Conform discursului, România comunistă era relevantă internațional, jucând de ambele părți ale Războiului Rece și obținând concesii atât din Vest, cât și din Est. Din această poziție, Ceaușescu se vedea ca un mediator internațional, implicându-se chiar în pacea dintre Egipt și Israel sau navigând ruptura sino-sovietică.

Pentru cei care cred în acest discurs, tot ce a urmat după 1989 reprezintă o pierdere totală a statutului României în plan internațional. 

De la imaginile din orfelinatele românești care au făcut înconjurul lumii până la eticheta de „țară întârziată” (laggard) primită de la occident în comparație cu restul țărilor est-europene, România și-a pierdut stima de sine fals alimentată de către regimul ceaușist.

Copia urăște originalul

În percepția multor români, România a decăzut de la „Elveția” blocului sovietic la „instalatorul Europei” (percepție de muncitor slab calificat), alături de alte țări est-europene, precum Polonia. Poate că percepția de instalator, care dăinuie și astăzi în mentalul  colectiv occidental, este unul din motivele pentru care vedem azi o proliferare a extremismului în diaspora. 

Adăugând la moștenirea istorică și evenimente recente precum blocarea aderării la spațiul Schengen sau excluderea din programul Visa Waiver, obținem un amestec de rușine și resentiment pe care milioane de români îl resimt.

În cartea „The Light that Failed: A Reckoning”, autorii Ivan Krastev și Stephen Holmes susțin că resentimentul față de vest poate fi o explicație pentru ascensiunea iliberalismului din regiune. 

În procesul de imitare și recuperare a decalajului față de vest de după 1989, est-europenii au idealizat societatea occidentală. Însă, așa cum bine știm, în procesul de idealizare se află și ură, sau altfel spus: „copia n-are valoare”. Imitarea vestului a însemnat automat și supunerea față de o ierarhie implicită, unde vestul oferă și estul primește.

Vrem ca și președintele României să fie în poza lui Macron

Tocmai de aceea cred că pentru românii bântuiți de ceaușism, rușine și resentiment față de vest, susținerea binomului Simion-Tusk nu este o incoerență, ci o rană narcisică. Nu ne dorim să părăsim căminul european, dar nu vrem nici să mai fim verișorul de care ți-e rușine.

Ne dorim ca și președintele nostru să fie în poza lui Macron, să negociem pacea din Ucraina, să fim relevanți și ascultați.

Bun, următoarea întrebare logică ar fi: dacă suveraniștii își doresc de fapt o Românie mai puternică în Europa, de ce votează cu politicieni care riscă să ne scoată din ea? La această întrebare am două răspunsuri:

1. Extrema dreaptă exploatează lipsa politicienilor competenți și frustrările din societate prin a altera discursul public cu mutații izolaționiste. Printr-un proces de „astroturfing”, personaje precum Simion leagă, cu un grad ridicat de succes, ideea unei Românii puternice internațional de ideea unei Românii divorțate de occident, mai ales pe fondul dorinței de a rearanja ierarhia est-vest. 

Important aici este și flerul specific mișcărilor populiste de extremă dreaptă: acestea reușesc să identifice foarte bine clivajele și frustrările din societate, generând un efect de susținere care maschează chiar și lipsa soluțiilor concrete oferite.

2. Sistemul actual și opoziția pro-europeană nici măcar nu au încercat să adreseze această rană colectivă. Până acum, integrarea europeană a fost un proces pasiv, în care România rareori s-a comportat ca a 6-a cea mai mare țară din UE. În spatele acestei lipse de viziune și acțiune pe plan internațional se află probleme de resursă umană, dar și mecanisme perverse care influențează deciziile de politică externă.

De exemplu, funcția de europarlamentar, care este o rampă de lansare bună pentru un politician național cu aspirații internaționale, este folosită de establishment-ul românesc drept sinecură sau exil pentru rivali interni. 

Chiar dacă au mai existat încercări de a trimite în Parlamentul European persoane competente și recunoscute internațional, cum ar fi delegația USRPLUS, acestea nu au reușit să-și clădească o reputație și susținere în țară.

Nevoia cetățenilor ca România să fie recunoscută în plan internațional

Din punctul meu de vedere, politicienii pro-europeni pot atrage o parte din electoratul suveranist dacă îndeplinesc trei condiții. În primul rând, aceștia trebuie să adreseze nevoia cetățenilor ca România să fie recunoscută în plan internațional. 

Construirea acestui statut diplomatic este cu atât mai important având în vedere războiul din Ucraina, dar și existența unui model de succes de la care trebuie să învățăm și cu care trebuie să concurăm: Polonia.

În al doilea rând, politicienii pro-europeni trebuie să demonstreze că o Românie „demnă” în plan internațional nu se face prin izolare. Ea se realizează prin dezvoltarea unui corp diplomatic și politic profesionist. 

Aici schimbarea trebuie să vină în primul rând de la vârf: ne trebuie și nouă un Sikorski sau o Kallas, nume cu greutate în plan extern care să influențeze agenda europeană. În niciun caz nu avem nevoie de tipologia Simion sau Ciolacu, care mai degrabă aduc prejudicii de imagine României.

Suntem cu toții responsabili pentru unde am ajuns

În al treilea rând, politicienii pro-europeni trebuie să comunice în mediile și pe limba cetățenilor suveraniști, care deplâng lipsa unei relevanțe internaționale a României. Credibilitatea și autenticitatea din spatele acestor demersuri sunt esențiale. 

Oamenii care votează cu Simion s-au săturat de politicieni care le ignoră problemele. În schimb, e nevoie de o masă de politicieni empatică și pregătită să recunoască greșelile din ultimii 35 de ani. Accent aici pe mesaj, nu politicienii de dinainte sunt de vină deoarece erau corupți, pentru că atunci discursul este doar politicianist. 

O alternativă ar fi: suntem cu toții responsabili pentru unde am ajuns. UE ne-a adus o grămadă de beneficii, dar nu am știut cum să le distribuim uniform și să limităm dezavantajele integrării euroatlantice (emigrație și depopulare, creșterea inegalității urban-rural, etc.).

Dacă va ajunge președinte, Nicușor Dan are o treabă aproape imposibil de făcut. Acesta trebuie să înțeleagă diversele așteptări ale societății care se proiectează asupra sa, de multe ori în antiteză. 

De exemplu, dacă urbanul mare vrea „o țară ca afară”, ruralul vrea „o țară ca înainte”, chiar dacă nu ar vrea să stea la cozi. Mai mult, viitorul președinte va trebui să dezamorseze polarizarea din societate prin a descâlci nevoile cetățenilor de mutațiile toxice pe care anumiți actori politici le lansează. 

Pentru a face acest lucru, viitorul președinte va trebui să vadă dincolo de sloganuri politice. O parte a publicului suveranist, o spun sondajele, nu vor România în afara UE, ci o vor pe primul loc în Europa.

***

Despre autor:

Alex Dănescu este membru fondator și coordonatorul cercetărilor electorale ale Centrului pentru Democrație și Bună Guvernare. În activitatea sa, Alex își propune să abordeze teme relevante pentru spațiul est-european, precum demografia și migrația, relația cetățean-stat și încrederea în instituții, etc. Munca lui Alex este influențată de experiența ca analist în diverse sectoare, dar și de studiile în științe sociale absolvite la universități precum Oxford, UCL și Sciences Po.